Everybody Knows (Todos lo saben) – Cat de sensibila si palpitanta poate fi Spania pitoreasca prin ochii celui mai premiat regizor iranian al momentului

0
779
imaage: Independenta Film

Părerile despre noul film al lui Asghar Farhadi, un răsfăţat al festivalului de la Cannes, dar şi al Oscarurilor, împart spectatorii în două tabere.

Într-o tabără sunt cei ce i-au contestat succesul şi aprecierile, şi care îl compară mai degrabă cu o telenovelă mai stilată, având pretenţii de film de artă. Cealaltă îi include pe cei impresionaţi de calităţile vizuale (care transformă însorita Spanie viticolă într-o poezie tulburătoare), de jocul actorilor, de mesajul uman atemporal transmis de problemele familiei din film şi mai ales de exerciţiul de empatie făcut de un regizor provenit dintr-un spaţiu perceput a fi unul în care trăirile afective intense au un ecou discret la nivelul manifestărilor în public (Asghar Farhadi a fost felicitat de însuşi Pedro Almodovar pentru modul în care a transpus lumea afectivă a unei familii spaniole).

Everybody Knows este genul de film pe care îl recomanzi celor captivaţi de thrillerele ce se nasc din secretele unei iubiri din trecut şi din acea dinamică specifică familiei latine extinse, extrem de exuberantă în public, dar cu apăsări trecute dintr-o generaţie în alta, mereu ascunse dincolo de uşa casei pitoreşti. Vor mai fi impresionaţi de film şi cei seduşi de jocul actorilor Penelope Cruz şi Javier Bardem.

Cei doi actori sunt extrem de convingători în rolul unor foşti iubiţi care se revăd în timpul unei nunţi dintr-o aşezare spaniolă aparent idilică, plină cu străduţe înguste şi de case vechi, înconjurată de vii şi inundată de soare, pe care îţi vine să o treci pe harta viitoarelor destinaţii cu aer de autenticitate locală. Până la declanşarea dramei, filmul chiar îţi dă impresia că eşti un fost locuitor al zonei, care se reîntoarce să petreacă o vacanţă de neuitat, cu voie bună, revederi emoţionante cu fost prieteni şi o fiesta ca la ea acasă.

image: Independenta Film

Înainte de scena care determină succesiunea alertă a evenimentelor, începi să bănuieşti deja că te aşteaptă o poveste care tulbură şi care îi are ca protagonişti pe Laura (Penelope Cruz) – o femeie împlinită, soţie a unui om de succes din Buenos Aires (interpretat de Ricardo Darin), care se reîntoarce în ţinutul natal pentru a participa la nunta surorii ei – şi pe bărbatul care a fost marea ei iubire în adolescenţă – Paco (Javier Bardem). La început se privesc asemenea unor buni prieteni care încă mai ţin unul la celălalt, dar care au înţeles că fiecare şi-a ales un alt drum şi un alt partener…până când un eveniment neaşteptat scoate la suprafaţă un secret ce le bulversează existenţele (şi nu numai lor).

Asghar Farhadi a vrut să te scufunde afectiv în atmosfera din filmul său printr-o imagine care să coaguleze simbolic toate aşteptările tale de la o poveste cu personaje care trăiesc intens într-un ţinut având un farmec atemporal sub soarele verii. Ţinutul păstrează intactă nostalgia şi amestecul dintre senzualitate, complicitate, prospeţime şi puritate, asociat primei iubiri în orăşelele unde toată lumea se cunoaşte cu toată lumea şi unde există o ierarhie socială clară, dictată de reguli nescrise.

Nu întâmplător alege Farhadi ca prima scenă să fie filmată în interiorul unui orologiu vechi imens, care devine un reper în oraşele pitoreşti. Liniştea care moţăie în amiaza verii, lumina de culoarea mierii, prelinsă în interiorul ceasului, şi porumbeii neliniştiţi ale căror aripi sparg tăcerea trândavă ce invită la visare te fac să anticipezi entuziasmat derularea unei poveşti metaforice despre bucuria vieţii şi efemer, aşa cum este aproape orice poveste în ţinuturi însorite: consistentă şi pătimaşe, expusă astfel încât să îţi ofere şi acea satisfacţie a filmului în care scenele au un farmec pictural.

Revederea dintre Laura şi Paco are loc într-un ţinut care dă iluzia că poate opri în loc timpul acelora ce au petrecut clipe fericite, în perioada în care singura grijă consta în păstrarea promisiunilor de iubire sub soarele verii spaniole. Dar locul ascunde şi nişte realităţi înspăimântătoare, legate de răpiri cu final sumbru. Despre o astfel de răpire se vorbeşte în momentul în care şi fiica adolescentă a Laurei dispare. Aceasta pare de negăsit după o pană de curent ce transformă o petrecere de nuntă într-un calvar pentru toate familiile personajelor.

image: Independenta Film

Noaptea răpirii schimbă total ritmul şi atmosfera din film. De fapt, ai impresia că vezi două filme într-unul singur. Primele scene aminteau de filmele cu poveşti de iubire adolescentine, mai bine zis de acele iubiri estivale, indispensabile ritualului de iniţiere amoroasă la care invită vacanţele în ţinuturi calde (fata Laurei şi ruda lui Paco dau impresia că repetă scenariul amoros al protagoniştilor, precum o eternă reîntoarcere în ţinutul idilic spaniol în care exuberanţa este molipsitoare şi îi cere fiecărei generaţii tributul afectiv). Evenimentele care se derulează febril după răpirea fiicei adolescente a Laurei fac parte dintr-un alt film- un thriller în care tentativa de salvare contracronometru a victimei scormoneşte prin trecutul ce se dorea uitat.

Răpirea duce spre două anchete. Una este cea oficială, a poliţiei, destul de anemic reprezentată şi neavând prea mare importanţă, deoarece în legile nescrise ale comunităţii adevărata anchetă este cea paralelă, dusă pe cont propriu de bărbaţii familiei, care ştiu ei mai bine la cine să apeleze. Ancheta începută de familie îi dă suspansului o culoare locală, datorită obiceiurilor şi cutumelor ce ies la suprafaţă.

Forfota din sânul familiei şi dinamica relaţiei dintre Laura şi Paco, dar şi dintre cei doi bărbati care au marcat existenţa Laurei (fostul iubit rămas în satul spaniol şi partenerul oficial venit tocmai din Buenos Aires) dau un alt sens metaforei reprezentate vizual de ceasul din primele cadre. Vei descoperi o lume precum un orologiu încremenit, o lume ancestrală care nu mai degajă doar nostalgia estivală, ci blocarea în propriile-i cutume greşite, o lume unde legile satului latin s-au păstrat cu sfinţenie şi unde problemele se rezolvă după un consiliu familial în care ies la iveală discuţii şi reproşuri până atunci înăbuşite.

Ca în orice aşezare ce şi-a păstrat regulile vechi, statutul este cheia rezolvărilor dar şi blestemul celor puternici. Iar statutul este reprezentat de puterea dată de bani, atât de râvnită de cei mai puţin privilegiaţi, nimeriţi în mediul tradiţionalist. Obsesia pentru averea ce asigură perpetuarea unei ierarhii rigide pare să ducă la adevăratele indicii lăsate în urmă de răpitori. Însă nu sunt nişte indicii pe care familia să le analizeze lucid, ci unele care tulbură şi îi îndepărtează şi mai mult pe salvatori de adevăraţii făptaşi.

Obsesia pentru bani a familiei din care face parte Laura îi tentează pe toţi cei implicaţi în căutarea adolescentei răpite să se bănuiască unii pe ceilalţi de cele mai rele fapte pentru a se îmbogăţi. Oare nu cumva răpirea este o înscenare pentru a obţine răscumpărarea necesară ieşirii la liman a celor ce şi-au pierdut şi privilegiile odată cu pământul? Dacă vinovatul vine chiar din familie? Sunt nişte întrebări pe care Farhadi le strecoară abil şi derutant în mintea spectatorului tocmai pentru a-i da şansa de a trăi alături de personaje, de a le simţi trăirile, dar şi pentru a-i oferi satisfacţia permisă de un thriller care îţi lasă impresia că te-ai apropiat de rezolvarea enigmelor ca apoi să prelungească voluptatea suspansului cu descoperirea altor piste şi indicii la fel de corecte în elucidarea misterului asociat unei dispariţii care dă fiori.

Pe cât de intens vor trăi acest film cei seduşi de amestecul între imaginile poetice, observaţia psihologică, suspansul unui thriller şi compasiunea pentru fiinţa umană, pe atât de iritaţi s-ar putea să fie cei ce îl acuză pe Farhadi de sabotarea propriului film prin devierea spre zona melodramei cu iz telenovelistic a secretului ce îi leagă pe Laura şi Paco (un secret vital pentru salvarea adolescentei răpite). Pentru fanii lui Farhadi, acest film, în ciuda exerciţiului reuşit de empatie culturală, nu este la fel de sofisticat şi profund cum au fost peliculele distinse cu Premiul Oscar (A Separation şi The Salesman).

Everybody Knows este un film pe care mulţi fie îl vor vedea fragmentat în părţile reuşite şi cele mai puţin aprofundate, fie îl vor aprecia ca întreg abia când vor declara că a fost mai degrabă un pariu al regizorului cu sine însuşi, exprimat printr-un exerciţiu de a se muta psihologic într-un alt spaţiu cultural. Privit exclusiv prin lentila empatiei cerute de trecerea de la o cultură la alta, filmul atinge miza.

Farhadi reuşeşte să transmită căldura şi dramele Spaniei profunde, de la cadrele de o frumuseţe picturală (detaliile din spaţiul interior amintesc de farmecul naturilor moarte pictate de spanioli) la obsesiile personajelor, care amintesc de afirmaţia lui Pedro Almodovar care susţinea că Scarlett O’Hara, cu a ei hotărâre dictată de grija pentru moşia familiei, este de fapt o femeie din Spania patriarhală, în care el a trăit înainte de a pleca spre Madrid. Ai impresia că adevăratul mesaj al filmului este bucuria de a cunoaşte alte culturi, de a le iubi oamenii luaţi ca atare. Începutul vesel al filmului, cu prieteni şi rude care se regăsesc peste ani şi cu adolescenţi care abia aşteaptă să îşi trăiască iubirea de-o vară, pare a fi invitaţia lui Farhadi într-o lume care l-a cucerit.

O analiză mai atentă a relaţiilor dintre personaje te ajută să depistezi, dincolo de evoluţia uşor telenovelistică a poveştii, nişte reflecţii actuale despre problema dezrădăcinării şi pierderii identităţii ce distrug vieţile comunitţăţilor occidentale uitate de autorităţi când sunt ameninţate de sărăcie, dar şi nişte reflecţii atemporale, despre marile teme care guvernează existenţa unei fiinţe umane, indiferent de spaţiul geografic: iubirea, pierderea, iertarea (de sine şi a celorlalţi), Binele şi Răul, ispita îmbogăţirii prin orice mijloace, familia care devine un cocon al siguranţei, dar şi un cerc sufocant în situaţii de criză.

Dincolo de culoarea locală, pe care Farhadi vrea atât de mult să o capteze, apoi să ne-o transmită cât mai convingător, aşezarea spaniolă din film devine una mai degrabă universală. Găseşti în ea viaţa aşa cum este ea, cu entuziasmul senin al petrecăreţului, secretele unei mame care vrea să îşi apere copiii de traume, lăcomia celui din umbră, dorinţa de împărtăşi bucuria personală, dar mai ales cu fragilitatea celui prins între dorinţa de a rămâne în ţinutul natal unde se regăseşte mai bine decât oriunde şi dorinţa de a pleca spre noi orizonturi.

Citeşte şi 10 filme de la Cannes, despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here