Expozitia lui Mircea Cantor – I decided not to save the world

0
1106

MIRCEA CANTOR. Born 1977, Romania. Lives and works on Earth.

Dacă accesezi pagina artistului, acestea sunt primele rânduri biografice care încep să contureze profilul personajului, declaraţie de apartenenţă universală, prin care Mircea Cantor accentuează darul unei ere unde limitele geografice nu mai importă.

Continui să citeşti şi ajungi la concluzia că nu există descriere mai potrivită pentru activitatea artistului: s-a stabilit de mai bine de 12 ani în Franţa, unde a câştigat Premiul Marcel-Duchamp (cea mai importantă distincţie franceză de artă contemporană), în timp ce creaţiile lui au fost expuse de la Yokohama până la Tel Aviv. Mircea Cantor nu cruţă mai nimic din limbajele artistice disponibile (desen, sculptură, new media etc.) pentru a-şi concretiza viziunea, dublată de concepte puternice şi de un lirism cathartic. Arta sa are substanţa necesară pentru a se constitui într-o lume de sine stătătoare, fiind în acelaşi timp spirituală, caleidoscopică şi accesibilă.

Expoziţia de la MNAC, deschisă până pe 10 aprilie 2014, reprezintă ocazia de a te pierde în această lume, suspendând temporar hiperrealul, sau, mai bine spus, dezvăluindu-ţi cum să te raportezi altfel la el, oferindu-ţi noi filtre.

 

            

 

Limbajul artistic al lui Cantor este poetic, epurat şi subtil-analitic. Minimalismul proiectelor video captivează şi la nivel vizual, şi la nivel auditiv. Albul, dominanta cromatică în Deeparture (2005) şi Sic Transit Gloria Mundi (2012) esenţializează impresiile. În primul proiect, parabolă cu final incert a emoţiilor şi interacţiunilor de toate tipurile, un lup alb şi o căprioară, totemuri închise în spaţiul auster al unei galerii de artă, sunt antrenate într-o (non-)tatonare eternă. Camera oferă o perspectivă centrată pe detaliu, care înregistrează cu o curiozitate necruţătoare fiecare mişcare, tresărire, respiraţie a celor două animale, ducând la o creştere progresivă a tensiunii unei situaţii al cărei deznodământ întârzie să se producă.

 

  

 

Sic Transit Gloria Mundi, crezul expoziţional, te întâmpină în două ipostaze: înscris pe unul dintre pereţi cu fitil de dinamită şi în postura de concept din spatele filmului omonim, pentru care artistul a colaborat cu Monica Bârlădeanu. Aceasta a descris proiectul ca fiind o experienţă "aproape mistică" din care nu au fost excluse accidentele, care au contat prea puţin în raport cu rezultatul final. Gloria, întruchipată de actriţă, este frumuseţe vană, crudă în apariţia (dar mai ales dispariţia) ei, dar şi flamă care se mistuie, nelăsând nimic în urmă, decât mâini întinse într-o încercare inutilă de a o conţine şi capete plecate, care îşi pierd identitatea.

Schimbând registrul, I decided not to save the world(2011) este refrenul obsedant, dar şi manifestul dezarmant de sincer al unuia dintre copiii filmaţi de Mircea Cantor; altul (Wind Orchestra, 2012) aranjează cuţite de bucătărie cu vârfurile în sus, pentru a le sufla apoi ca pe nişte lumânări pe un tort- inocenţa, ludicul acţiunii aproape că anulează componenta de pericol; şi neverosimilul tentativei de a tăia cu foarfeca jetul de apă de la robinet din Vertical Attempt (2009) este pus tot în seama unui copil, povestind în imagini despre curajul nebun de care e nevoie pentru a încerca imposibilul, referinţă directă la misiunea oricărui artist.

 

  

 

Fotografiile expuse sunt de diferite facturi: cea socială – autostopistul cu pancarta albă aşteptând maşina care să-l ducă spre nicăieri; cea care citează clasicii, Originea lumii (1999), replica la tabloul omonim al lui Gustave Courbet (unul dintre motivele pentru care artistul a decis să se mute în Franţa) sau reinterpretarea lucrării lui William Blake, Europa susţinută de Africa şi Asia (2009); cea liric-meditativă, Unpredicteble Future (2004) şi cea care explorează tema violenţei, transformând în Holy Flowers(2010) reflecţiile caleidoscopice ale armelor israeliene.

Violenţa este un motiv recurent în expunere, fie că este vorba de florile metalice şi tăioase, de tensiunea crescândă din proiectul Deeparture sau de Fishing Fly (2011), un avion de vânătoare construit din butoaie de benzină reciclate căruia îi este ataşat un cârlig supradimensionat de pescuit. Abordată din perspectiva conflictelor armate, dar şi din cea a sursei primare a acestora, respectiv agresivitatea ca efect al relaţionării defectuoase dintre ego şi ceilalţi, violenţa este surprinsă ca o stare de fapt, investigată, cercetată, esenţializată cu o clarviziune de factură zen, trecând dincolo de orice blamare pătimaşă.

 

  

 

Impactul cel mai puternic îl are replica după o casă tradiţională, reprodusă la scară, cu acoperişul nefinisat, un ecou simbolic al înseşi Casei Poporului. Construcţia impresionează prin dimensiuni şi frustrează prin inaccesibilitatea ei, rămânând ermetică, impenetrabilă şi la fel de intangibilă ca înscrisul care o veghează: Cer variabil.

Expoziţia, o reţea complexă de simboluri şi concepte materializate în spaţii care comunică şi decurg firesc unele din altele, va fi deschisă un an, fiind printre cele mai lungi perioade dedicate vreodată unui eveniment de gen în spaţiul autohton şi prima expunere a lucrărilor artistului în România. Detaşându-se vehement de orice discurs mediatic care încearcă să-i raporteze munca la originile sale, Cantor afirmă fără drept de apel "Ţara mea este arta."

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here