Fata cu fragi – Admiratoarele lui Edvard Munch, intre extaz, patima si damnare

0
2136

Fata cu fragi este un roman greu de trecut cu vederea de cititorii pe care vieţile tumultuoase ale pictorilor nu încetează să îi fascineze. Într-un peisaj al apariţiilor editoriale ce plasează raiul boem în Parisul anilor nebuni, Fata cu fragi îţi stârneşte curiozitatea prin lansarea invitaţiei de a călători într-o parte a Europei considerată (încă) exotică de către aceia pentru care pasiunile dezlănţuite, modernitatea, aventurile şi erotismul îmbinat cu viziunea decadentă asupra artei nu puteau fi găsite decât în mansardele din Montmartre sau Montparnasse.

Doar clima şi decorurile se schimbă în lumea boemilor descrişi în acest roman. Problemele, ispitele, crizele şi alegoriile ce roiesc în jurul menirii de artist nevoit să poarte pe umeri tot ceea ce societatea nu are curajul să îşi asume rămân la fel, spre deliciul cititorilor aflaţi mereu de partea creatorului rebel. Autoarea îţi oferă genul acela de lectură intensă în care vibrează obsesiile unor artişti încă neînţeleşi de societate, poveşti chinuitoare, însă fertile pentru inspiraţie, setea de libertate în artă, indiferent de consecinţe, şi veşnicul conflict dintre originalitate şi normalitate.

Lisa Strømme propune un periplu în atelierele improvizate în căsuţele pitoreşti ce permit o privelişte spectaculoasă a fiordurilor asociate de obicei cu strania invitaţie la reflecţie şi la reverie prin domolirea pornirilor impetuoase. Însă lumea unui pictor ce a fascinat, dar a şi zguduit priviri, îţi demonstrează că poţi găsi aceleaşi drame intense, aceleaşi comunităţi de artişti libertini şi aceleaşi ademeniri, ce dezvăluie voluptatea suferinţei în numele creaţiei, şi în ţările cu temperaturi scăzute.

pictura: Edvard Munch, Strigatul", Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org
pictura: Edvard Munch, Strigatul”, Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org

Fata cu fragi este un roman de care se vor ataşa pasionaţii de artă, mai ales cei astraşi de stranietatea expresionismului scandinav, reprezentat de iconicul Munch, al cărui tabloul celebru – Strigătul – a fost adulat, respins, parodiat, dar niciodată trecut cu vederea, chiar şi după ce progresiştii ce au vrut să răstoarne idolii au ridicat din ce în ce mai mult glasul împotriva trecutului. Dar nu vei avea parte de un roman apropiat de o biografie, nici de picanteriile unei explorări fruste a vieţii sale erotice reale. Scriitoarea Lisa Strømme alege să celebreaze altfel pictura unui artist vizionar, care a şocat, a provocat şi a inspirat cum puţini alţii au reuşit în epoca lor. Alege să arate nu ascunzişurile din lumea interioară a lui Munch, ce ar fi devenit o enigmă pentru însuşi Freud, ci modul în care lumea celorlalţi, speriaţi, dar şi atraşi de el, se lasă modelată de viziunea lui tulburătoare asupra naturii, emoţiilor, spaţiului citadin, însingurării, sexualităţii şi corpului feminin.

Văzut prin ochii personajelor feminine ale romanului, Munch este un ghid spre lumea interioară, găsită la acea adâncime la care nimeni nu are curajul să coboare. O lume în care dorinţa, anxietatea, întunericul, nuanţele crepusculare, eztazul creator şi autodistrugerea pulsează dincolo de limitele cunoscute în lumea aşezată, a convenienţelor, unde autocunoaşterea era permisă atât cât să nu atingă subiectele ferecate în spatele unor de tabuuri.

Unii ajung la o carte bună printre paginile alteia. Cititorii Lisei Strømme ajung să fie absorbiţi, fascinaţi, intrigaţi şi devoraţi odată cu personajele feminine pătimaşe de universul lui Edvard Munch, pictorul strigătului angoasant, oprindu-se mai întâi în faţa tabloului realizat de un alt pictor – Hans Olaf Heyerdahl – care, spre deosebire de Munch, a fost digerat mai usor de burghezii cuminţi de pe fiordul norvegian.

Autoarea a plecat de la un personaj feminin dintr-un faimos tablou al lui Heyerdahl. Privirea fetei din tablou intrigă, ţintuieste şi captează interesul privitorului curios până într-acolo încât acesta începe să îşi pună întrebări despre identitatea ei, deşi nu are nici alura unei femme fatale învelite într-o aură enigmatică, nici o biografie trepidantă. Acest portret a intrigat-o şi pe Lisa Strømme, care a transformat-o într-un personaj la fel de expresiv şi a trimis-o în casa unei familii pentru care Edvard Munch întruchipa ispita dezonorantă a fructului interzis. Este vorba despre fata care i-a pozat lui Hans Olaf Heyerdahl pentru Fata cu fragi, devenită personajul-narator al cărţii şi martorul unei poveşti de iubire vulcanică, între fiica unui amiral cu prestanţă în cercurile înalte din capitala norvegiană şi pictorul damnat Edvard Munch. Copila ce i-a pozat lui Hans Olaf Heyerdahl primeşte rolul de confidentă a iubitei lui Munch, pe nume Tullik, o visătoare cu purtări de rebelă, ce i-ar putea atrage blamul în lumea condusă de convenienţele snobilor ipocriţi, din care făcea parte.

Mult mai apropiat de melancolia potolită şi de peisajele idilice asociate unui ţărm scandinav, Hans Olaf Heyerdahl, contemporan cu Munch, dar aflat parcă într-un secol anterior modernismului tumultuos, a pictat Fata cu fragi, un tablou ce nu ar fi ieşit cu nimic în evidenţă dacă nu ar fi fost privirea magnetică a unei personajului feminin care te fixează, dându-ţi impresia că are atâtea de spus şi tot atât de multe de ascuns în spatele unei mimici inocente. Ochii fetei cu fragi sorb lumea din jur, cu toate umbrele ei, rămânând la fel de luminoşi.

Romanul Fata cu fragi este precum expresia plină de nuanţe de pe chipul fetei reprezentate în faimoasa compoziţie a lui Hans Olaf Heyerdahl un amestec pătrunzător între delicateţe, curiozitate şi acel ceva indefinibil, situat între simplitate şi mister, între claritate şi adâncimea care bântuie, între prospeţimea inocenţei şi primele taine ce fac trecerea spre asumarea feminităţii. Acest element indefinibil care o face memorabilă este atât de bine explorat de Lisa Strømme, încât ajunge să-i atribuie o identitate. O cheama Johanne şi culege fructe de pădure toată vara. Lumea o cunoaşte datorită pictorului ce i-a făcut un portret admirat de lumea bună din Kristiania (numele vechi al capitalei norvegiene). Totuşi, ea devine invizibilă pentru această lume bună care vine să-şi petreacă vara în micuţa aşezare pescarească. Fata din tablou este adulată şi primită în lumea selectă a familiilor bogate, dar fata din realitate ajunge în preajma lor doar atunci când are nişte fragi de vândut.

pictura: Edvard Munch, Noapte de vara, www.edvardmunch.org
pictura: Edvard Munch, Noapte de vara, www.edvardmunch.org

Johanna este o fată aparent simplă, fără prea multe perspective şi alternative în familia ei săracă, unde copiii sunt învăţati din faşă ca servitutea este o virtute, singura ce le poate oferi painea zilnică. Dar Johanne se dovedeşte a fi surprinzătoare şi capabilă să te cheme în lumea ei, să te hipnotizeze şi să te năucească prin nesupunerea discretă, deşi culorile senine din tabloul ce a făcut-o celebră dincolo de colibele pescăreşti rudimentare promit mai degrabă o reverie nevinovată pe ţărmul scandinav. Copilăria ei târzie este inundată brusc de zorii feminităţii legate ombilical de artă atunci când admiră pe ascuns pânzele lui Munch, vecinul excentric de care se temeau toţi locuitorii aşezării liniştite.

Ea nu se teme, însă, de faima lui malefică, nici de pedepsele mamei ce-i interzice să se apropie de acest diavol care vrea să ademenească oamenii prin tablourile sale necurate. Îi place nebunia din compoziţiile vecinului Munch. Îi plac şi prietenii din grupul boemilor ce vin să-l viziteze în timpul verii. Treptat, îi află secretele şi poveştile despre iubirile patinase, apoi îi înţelege viziunea, pe care o traduce prin cuvintele fetei ce îşi pierde inocenţa asociată vieţii simple, pe măsura ce descoperă că fiinţa umană ascunde şi nişte sentimente ce pot fi uşor de blamat, dar indispensabile profunzimii, maturizării şi autodescoperirii. Metamorfoza fetei simple te face să-ţi imaginezi un tablou blând invadat de nuanţele tumultuoase ale unei compoziţii semnate de Munch, doar că nu este vorba despre o pervertire, ci de o trezire a conştiinţei printr-o scufundare în lumea propriilor spaime, la care invită pictura nordică modernă.

pictura: Edvard Munch, Mainile, Muzeul National din Oslo, www.wikiart.org/en
pictura: Edvard Munch, Mainile, Muzeul National din Oslo, www.wikiart.org/en

Farmecul romanului constă exact în această întâlnire dintre simplitatea fetei cu fragi, căreia autoarea îi atribuie talentul de a picta, şi universul tulburat de angoasa incandescentă a lui Munch, care îmbină senzualitatea cu fricile abisale, consideate de cei din jur maladive. Dacă nu îţi plăcea Munch până acum, te vei lăsa convins de frumuseţea stranie a tablourilor sale reinterpretate prin ochii acestei protagoniste ce se descoperă peste noapte, doar privind un tablou.

pictura: Edvard Munch, Vampirul, www.edvardmunch.org
pictura: Edvard Munch, Vampirul, www.edvardmunch.org

Deşi autoarea captează bine spiritul picturii sale, mai ales când vine în conflict cu morala şi canoanele estetice ale perioadei, romanul nu se intersectează cu povestea de viaţă a lui Munch decât în măsura în care poate oferi imaginea răvăşitoare a revelaţiilor, metamorfozelor şi dizlocărilor din conştiinţa personajelor feminine captivate sau, dimpotrivă, scandalizate de creaţiile sale. De-o parte ai măsura originalităţii şi profunzimii lui Munch, reflectate de fascinaţia exercitată asupra Johannei şi de sentimentele lui Tullik, fata unui amiral influent. Cele două sunt captivate atât de stilul său nonconformist de a picta, cât şi de nesupunerea lui, de faima tipica pentru marginalul genial şi neînţeles, ce poate corupe fetele de familie bună, ştirbindu-le reputaţia impecabilă pentru a le arăta un nou drum.  De partea contestatarilor sunt părinţii şi conservatoarea soră a lui Tullik, dar şi mama Johannei, ce l-ar alunga pe Munch de pe faţa pământului.

La rândul ei, protagonista romanului, Johanne, este îndrăgostită de pictură şi are talent, dar şi ghinionul multor fete care provin din mediile sărace. Ea este nevoită să îşi ascundă pasiunea de cei din familie, dominaţi de mama ei ţâfnoasă, ignorantă şi habotnică, pentru care marele Edvard Munch este nu numai un om fără căpătâi şi ţicnit, ci însuşi diavolul, venit să fure inocenţa localnicelor şi să abată faima rea asupra liniştitei aşezări. Johanne trebuie să stea departe de casa lui şi să nu se uite la tablourile păcătoase ale acestuia. Totuşi, ea nu se poate abţine să le admire. Pentru ea, tablourile lui Munch sunt fructul oprit. Scenele, personajele, culorile şi liniile neliniştite o ademenesc şi îi arată o altă realiate. Le priveşte cu nesaţ ori de câte ori trece pe lângă curtea lui, unde acesta picta. Casa lui Munch se află aproape de locul unde găseşte ea fragi, acei fragi care, dincolo de a fi o sursă de venit pentru familia ei, deveniseră simbolul unei legături cu natura imaginată in miturile scandinave.

pictura: Edvard Munch, Sirena, Philadelphia Museum of Art, en.wikipedia.org
pictura: Edvard Munch, Sirena, Philadelphia Museum of Art, en.wikipedia.org

Când autoritara ei mamă îi taie această legătură cu natura, înlocuind clipele petrecute de Johanne în pădure cu momentele de trudă în casele avuţilor, ea o cunoaşte pe Tullik, ajungând servitoare în casa ei. Tullik, fata unui de amiral, este plictisită de viaţa dusă de femeile din înalta societate şi are visurile unei captive dornice de aventuri scandaloase pentru femeile acelei epoci. Ea îi arată protagonistei o lume a dorinţelor, pentru care o femeie liberă trebuie să lupte, şi a cărţilor interzise deoarece erau considerate subsersive şi imorale. Astfel, emancipata fiică burgheză îi devine ghid. Alături de ea Johanne experimentează, se descătuşează, trăieşte voluptatea nesupunerii, dar şi pericolul de a fi dată-n vileag de slugile iscoditoare, bune prietene cu mama ei. Mai presus de toate, descoperă inutilitatea unor limite rigide şi pâna unde poate întinde graniţele curajului de a fi ea însăşi într-o lume conservatoare şi, în acelaşi timp, atrasă de modernismul artiştilor decadenţi.

pictura: Edvard Munch, Dansul vietii, Galeria Nationala din Oslo, en.wikipedia.org
pictura: Edvard Munch, Dansul vietii, Galeria Nationala din Oslo, en.wikipedia.org

Fata cu fragi poate fi considerat şi un roman despre o frumoasă prietenie ce devine tabloul unei maturizări feminine care miroase a păduri scandinave şi a pigmenţi gata să fie azvârliţi frenetic pe o pânză, într-un amestec pe cât de angoasant pe atât de seducător al umbrelor, siluetelor şi liniilor nervoase. Johanne şi Tullik devin cele mai bune prietene, dincolo de graniţele sociale rigide, când îşi văd spaimele şi dorinţele ascunse reflectate de sufletul zbuciumat al lui Munch, în care frumuseţea lumii palpită între Eros şi anxietate. Astfel, autoarea creează, la rândul ei, nişte picturi îndrăzneţe ale unei eliberări feminine riscante în acea perioadă.

pictura: Edvard Munch, Dans pe malul marii, www.edvardmunch.org
pictura: Edvard Munch, Dans pe malul marii, www.edvardmunch.org

Sentimentele ajung să fie amestecate într-o sinestezie intensă precum trăirile provocate de pânzele lui Munch. Johanne simte culori şi colorează stări sufleteşti bulversante. Aude nuanţele strigătelor, ale disperării, ale despărţirilor şi ale interdicţiilor sufocante. Densitatea cromatică văzută de ea peste tot ajunge să acapareze textul, încât vei experimenta o lectură vizuală, în care vezi peisaje, urme de pensulă, nuanţe hipnotice, apusuri precum nişte vâlvătăi şi corpuri feminine ce transformă culorile în redări curajoase ale unor stări interioare. Imaginile ajung să înlocuiască frazele. Până şi numele capitolelor invocă nuanţele din universul creat de Munch. Fiecare capitol al romanului începe cu un pasaj seducător pentru cei pasionaţi de pictură, extras din cartea lui Goethe, Teoria culorilor, devenită un personaj în sine şi o primă legătura a protagonistei cu pictorul demonizat.

pictura: Edvard Munch, Melancolie, Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org/en/edvard-munch
pictura: Edvard Munch, Melancolie, Galeria Nationala din Oslo, www.wikiart.org/en/edvard-munch

Ai impresia că pictura ţine loc de realitate. Fiecare chip, scenă, expresie a feţei sau privire devine un tablou în sine, fără ca descriptivul să dilueze efervescenţa naraţiunii. Păstrând sincronizarea transformărilor şi ritmurilor interioare ale personajelor cu ale epocii lor, naraţiunea oscilează între momentele de acalmie, de melancolie inundată de albastrul orizontului marin, şi trepidaţiile poveştii de iubire interzisă, ce se derulează rapid, aşa cum este şi debarasarea de teama ostracizării sociale pe măsură ce Johanne şi Tullik se apropie din ce în ce mai mult de lumea lui Munch. Respiri în ritmul culorilor incandescente ale unei reverii crepusculare şi apoi rămâi fără suflare când asişti la zbaterile şi la neputinţa lui Tullik, ce preia angoasele şi conflictul dintre artist şi lumea conservatoare.

Lisa Stromme a ştiut cum să creeze şi acele scene vii, bruegeliene, în care priveşti aglomerarea forfotitoare a unor aşezări de pescari inundate de mirosul mării, al cafelei şi al moscului din parfumurile cochetelor, dar şi acele scene intime, în care personajele îţi acordă răgazul unei reverii senzuale. Iar vizualul nu este singurul trezit la viaţă. Paginile ei, care te trimit direct în satele din zona fiordurilor, îţi aduc lumea întinderilor marine în nări, dau peisajelor şi te fac să pipăi imaginar pânza pe care Munch îşi dezvăluia universul chinuit, dar şi ademenitor.

Fata cu fragi - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here