Festivalul Enescu 2013 – Premiera Otello: Desdemona si Otello, versiunea corporate

0
425

Cine și unde mai poate spune astăzi ca dulcea Desdemona: Eu te-am iubit pentru faptele tale, iar tu m-ai iubit pentru bunătatea mea?

Loc imaginar, în care iubirile devin perene, cuvintele se cântă și frumusețea trăirilor sfidează vremea, nu vremurile, opera este un refugiu cu valoare de safe word într-o lume cu tot mai puține asemenea oaze. Te duci sa-ți aduci aminte cum ar putea fi, cum ar trebui să fie sau cum nu trebuie să mai fie. Ești stăpîn peste mosorul timpului și îl derulezi după bunul plac.
 

Premiera Otello de la Opera Națională București din seara de 6 septembrie s-a desfășurat sub bagheta artistei Keri-Lynn Wilson. Înaltă și subțire ca un arcuș, dirijoarea canadiană a reușit să câștige publicul printr-un talent dublat de prezență și căldură. Evenimentul face parte din cadrul spectacolelor de operă și balet din cadrul Festivalului George Enescu și i-a avut în rolurile principale pe Marius Vlad Budoiu (Otello), Iulia Isaev (Desdemona) și Ștefan Ignat (Iago). 

Astfel, alături de colegii mei de scaun, spectatori germani și francezi, având în față orchestra și statura elegantă a lui Keri-Lynn Wilson, m-am lăsat pentru aproape trei ore țesută în povestea tragică a unei mari iubiri. Te fascinează potrivirea dintre emoția jocului și sunet, fără after effects și intuiești munca din spatele vrăjii.

Surpriza a constituit-o costumele – e greu să simți lirismul hanoracelor Polar, al gecilor de jeans prespălat sau al uniformelor de jandarmerie. Nepotrivire de texturi, nehotărâre în croieli – hocus, pocus și vremurile au diluat magia, iar termenul de ”contemporan” a născut o nouă reinterpretare fără personalitate. 

Iulia Isaev, o Desdemonă ideală, a emanat feminitate și delicatețe. Cunoscută publicului român din opere ca Don Giovanni sau Madama Butterfly, ea și-a demonstrat și în acest rol virtuozitatea și abilitatea de a-și înțelege pe deplin personajele. 

Ștefan Ignat, interpretul lui Iago, a dat viață unui anti-erou perfect, cu accente de villain contemporan. Pentru cineva obișnuit cu personajele negative rele pur și simplu, monologul lui Iago – unul dintre momentele cheie ale operei – este cel puțin reconfortant. Astfel, ca într-o ședință de psiho-analiză imaginară, senzație amplificată de garderoba sa mult prea casual, care a permis executarea unor gesturi pe care cultura urbană le-a transformat în clișee-mostră ale extenuării corporatiste – desfăcutul cravatei cu gesturi puternice, decheierea nasturelui care ține gulerul cămășii în același ton, așezarea ușor forțată pe marginea scenei, Iago își destăinuie crezurile care-i animă faptele. Pentru el, cinstea nu-i decât o metodă de a te înșela pe tine însuți, omul nu-i decât o jucărie în fața destinului, iar el este servantul unui demon pe care-l servește precum alții servesc divinitatea. Scopul devine crez, iar mărturisirea – gest profund creștinesc – absolvă până și cel mai perfid suflet.

Finalul a fost marcat de un cadru puternic , în care zeci de batiste albe alcătuiesc un altar al iubirii pe care stau răpuse trupurile celor doi nefericiți eroi – Desdemona și Otello. Rugăciunea a fost un laitmotiv. În timp ce Otello se ruga pentru o ultimă sărutare, eu mulțumeam cerului pentru tulle-ul rochiei de mireasă pe care acesta o strângea la piept și pentru lumina de scenă – volumetria a acoperit uniforma modernismului. Victorie: costumul interpretului a rămas ascuns, vocea a triumfat și Otello a rămas Otello. Alb peste negru, iubire peste moarte și cascade de aplauze.
 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here