Festivalul Enescu 2013 – Recital Radu Lupu sau urzeala tonurilor

0
351

Scaune în plus înghesuite printre rânduri. Oameni în picioare sau lipiți de ziduri în încercarea de a-și asigura pixelul de scenă din raza vizuală liberă. Aer rarefiat. Și pianul sobru care-și anunța Maestrul.  Așa arăta sala mare a Ateneului aseară, 4 septembrie, înaintea recitalului anunțat ca fiind dedicat memoriei pianistei Mihaela Ursuleasa.

Se aștepta un Schubert poate mai apăsător sau mai solemn ca în alte împrejurări. De fapt, ne pregăteam pentru o experiență aproape ezoterică: să îl ascultăm pe Radu Lupu, specialist în Schubert și unul din marii pianiști ai lumii care refuză să mai înregistreze interpretările sale.

Am stat prea departe ca să pot privi, în marginea scărilor care  asigurau accesul în sala de concert, alături de alți nefericiți care-și doreau să ”vadă tot”.  Acustica Ateneului și austeritatea exersată a imaginii lui Radu Lupu ne-au făcut însă dreptate – pe scena pe care performează acesta, cultul studiat al vedetei glam, al paietelor și al bezelelor aruncate publicului cu căldură rămâne undeva departe. Aici, retina se poate odihni – auzul e cel răsfățat.  

Prima sonată, nr. 20 pentru pian în La Major D 959. Rafinat și subtil, tempo-ul sparge liniștea. Sensibilitate și răbdare în crescendo, iar Ateneul devine un spațiu intim. Musculatura sunetului e atat de modernă pe alocuri și susține perfect caracterul contemporan al muzicii lui Schubert – dislocările psihedelice de ritm, amploarea și tușele întunecate te duc cu gândul la coloana sonoră a unui film.

Pe parcursul a 57 de minute, tehnica cu care Radu Lupu stăpânește complexitatea ”vocabularului” lui Schubert naște un joc subtil al echilibrului. Totul e controlat, rafinat până în punctul în care balanța se păstrează permanent în hotarul de drept al compoziției. E un joc ingenios în care umbrele notelor rămân clare în eter.

Momentul e cu atât mai prețios cu cât se știe că Maestrul nu mai înregistrează. Astfel, fiecare sunet îți rămâne ție spre păstrare, fiecare detaliu va fi imprimat doar în conștiința clipei în care tu ești prezent.

A urmat Sonata nr. 21 pentru pian în Si bemol Major D 960. A început prelung, neliniștitor de detașat. În stilul subtil și ingenios care caracterizează arta lui Radu Lupu, tonul a redevenit alert, presărat cu tremolouri dramatice.

Ca elemente contrastante, scherzo-ul energic și abordarea fluidă a tempo-ului au creat senzația de lumină și bucurie. Răsplata e consistentă – notele cad în spirale de mătase. Iar și iar, firul poveștii rămâne suspendat într-o pauză ”jucată” magistral, iar sunetele își întind aripile până departe.  În acest fel, tristețea acestei compoziții pe care Schubert a încheiat-o chiar înaintea morții, devine suportabilă.

E greu de găsit un adjectiv care să susțină experiența de aseară. Schubert nu e neapărat dificil de interpretat, dar e nevoie de o concentrare totală și o viziune legată pentru a da un sens magic notelor lui. Iar românul Lupu știe și mizează pe asta. Într-un interviu rar, spunea:

Everyone tells a story differently, and that story should be told compellingly and spontaneously. If it is not compelling and convincing, it is without value.

Dovada: b(l)is(s). Dublu bis. De cinci ori bis.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here