Festivalul Enescu 2013 – Soliloquy, jocul cu suma nula a banalitatii

0
321

Spectacolul Soliloquy About Wonderland al companiei de dans Vortice m-a făcut să mă gândesc la cuvintele lui Oscar Wilde: “If you want to tell people the truth, make them laugh, otherwise they'll kill you” , la care aș adăga ”and dance while they hear the truth”. Am avut senzația că, timp de o oră, pe scena Operei Naționale București, a avut loc un ritual al iertării – dansul a acționat ca o unealtă magică pentru ignoranța, banalitatea și repetiția cu care ne desfășurăm existența. O neobișnuită spovedanie a condiției umane pe muzică de Daft Punk. Marele Vrăjitor nu a fost altul decât Charlie Chaplin, al cărui discurs din ”Dictatorul” a căpătat, cu fiecare replay, o valoare de mantră.

Arhitecții show-ului au fost și de această dată Cláudia Martins și Rafael Carriço, cu Luis Paz în partea de proiecții și multimedia. O bilă albă pentru costumele șterse, cu griuri care au împrumutat personajelor ceva din blazarea unor prizonieri împăcați cu sentința. Nici întunericul, nici ploaia, nici trădarea, nimic nu subminează dansul, alegorie largă a îndemnului dat de Pina Bauch: ”Dansați, dansați, altfel suntem pierduți!”.

Coloana sonoră nu putea fi mai eclectică. De la Debussy și Camille Saint-Saens la Eric Satie și dj-ii excentrici de la Daft Punk, muzica a susținut ideea de nebuloasă cosmopolită care are rolul de a copleși individul și de a-l dezechilibra. Omul este fragil, predispus greșelii și are un comportament mimetic – orice tendință îl acaparează și îl schimbă. Dacă timpurile și tehnologia i-o cer este robot, dacă inima îi cucerește rațiunea este îndrăgostitul universal, dacă trendurile sunt puternice, devine consumator, imitator, fan înrăit, fanatic.

Solilocviul are prin excelență o latură maniacală, fapt sugerat atât de bine de repetiția unor pași de dans. Astfel, coregrafia este construită în jurul unei secvențe de mișcare – secvență dominată de piruete simple și gesturi largi de abandon ale brațelor – la care se revine obsesiv.

Iubirea face parte din arsenalul sentimentelor care slăbesc cel mai rău balamalele existenței. Întreaga construcție se transformă într-un joc: într-o lumină de separeu al unui club la ora închiderii, cinci femei în rochii multicolore și pantofi stiletto își unduiesc trupul pe un tango pasional. Rând pe rând ele apar în fața publicului, cu chipul acoperit de câte o mască de felină și cu voci lascive șoptesc declarații de amor în limbi diferite – franceză, engleză, portugheză, română și rusă. Ideea necunoscutului este redată fără greșeală – inima nu are reguli.

Discursul final al filmului „Dictatorul” regizat de Charlie Chaplin sintetizează principalele lacune ale omului. Individual sau colectiv, nimic nu se schimbă cu adevărat niciodată, totul are un curs spiralat. Vocea lui Chaplin devine vocea istoriei, care prin exemplu poate iniția schimbarea – individ după individ, comunitate după comunitate. Dar atunci Pământul nu ar mai fi Pământ, ci s-ar numi Olimp. Natura umană rămâne vulnerabilă și nu poate distinge mereu binele de rău, singura ei calitate inatacabilă rămânând speranța.

Cortinele se apropie, dansatorii se răsucesc frenetic și ninsoarea de polistiren îndulcește despărțirea. ”Soliloquy About Wonderland” se încheie în forță: ”Nu sunteţi nici maşini nici animale, ci oameni! Voi purtaţi dragostea în suflet! Nu urâţi! Doar cei care nu sunt iubiţi pot să urască. Nu luptaţi pentru sclavie, ci pentru libertate!“

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here