Fetitele. Rude sarmane – Papusarul necrutator

0
277

Când scrie proză scurtă, Ludmila Uliţkaia se dovedeşte a fi un păpuşar camaleonic. De la ironia necruţătoare la compasiunea reţinută este doar o schimbare de perspectivă în galeria portretelor care, dintr-un anumit unghi, par inocente şi neajutorate, din altul, parşive şi crude.

Totuşi, au în comun o trăsătură: abilitatea de a regiza nişte ritualuri prin care obţin ceea ce îşi doresc, fie că apelează la umilinţă, intrigi sau tachinări intimidante. Volumul de povestiri Fetiţele. Rude sărmane surprinde două ipostaze: trecerea de la copilărie la adolescenţă (Fetiţele) şi de la pierderile din perioada adultă la resemnarea anevoioasă din ultimii ani de viaţă (Rude sărmane). Pe lângă tabloul vârstelor în Rusia stalinistă, Ludmila Uliţkaia mai surprinde o trecere: de la tihna mic-burgheză la degradarea omului în mahalaua postbelică.

Personajele autoarei sunt expresive, când melancolice şi visătoare, când schimonosite de ură, ca ultim stadiu al deznădejdii. Ceea ce te va impresiona este dorinţa nemiloasă de a-şi abandona protagoniştii în mijlocul dramelor izbucnite din întâmplări banale sau din premeditarea perversă începută cu lupta pentru putere din timpul jocurilor copilăreşti, nu înainte de a le bloca toate căile de ieşire din urzeala sumbră.

Schimbarea tonului afectiv din a doua parte a volumului este bruscă. Citind Fetiţele, întâlniţi o Ludmila Uliţkaia plină de luciditatea rece a observatorului capabil să asiste la pulsaţia vitală din curtea şcolii fără a schiţa simpatia faţă de inocenţa copilăriei sau indulgenţa pentru autorii unor şicane şi farse “nevinovate”. Dimpotrivă, Uliţkaia se detaşează asemenea unui cercetător obsedat nu de umanitatea ridicată la nivelul reflecţiilor, ci de aglomerările de instincte, orgolii, rivalităţi, lupte pentru supremaţie.

Fetiţele arată partea nevăzută a copilăriei, umbrele din spatele surâsurilor şi mugurii acţiunilor ce vor împărţi, mai târziu, oamenii în tabere: cea a sadicilor, a dependenţilor emoţionali, a despoţilor, a viclenilor, a mărinimoşilor. Imitându-i pe biologii care divid viaţa în specii bine definite, între prădători şi exemplare vulnerabile, între supravieţuitori inventivi şi perdanţi incurabili, Ludmila Uliţkaia le refuză copilelor din povestirile ei salvarea nuanţelor, a ieșirii din categoria unde ajung să fie captive. Refuzul de a le oferi o evoluţie de natură umanistă îţi aminteşte de acel Gogol nemilos din prozele Mantaua şi Însemnările unui nebun.

Dacă jocurile psihologice puse la cale de inocentele eleve ce au fost învăţate să îl iubească pe Stalin te-au şocat, portretele din Rude sărmane te înduioşează, aducând o brumă de umanitate peste cioburile ascuţite lăsate în urmă de copilăria spartă într-un acces de revoltă demitizantă împotriva drăgălăşeniei, care nu ţine cu oamenii săraci de la periferia moscovită. Personajele din Rude sărmane îşi adună fleacurile prin care îşi peticesc existenţa după naufragiul în mahalaua dezolantă. Îndură lipsuri, înjosiri sfâşietoare şi orizonturi închise, dar au o putere supraomenească de a le căra în spate şi de a ocoli un final dezumanizant, amintind mai mult de personajele din povestirile scrise de Shalom Alehem şi Danilo Kis.

Indiferent de temă, povestirile scrise de Ludmila Uliţkaia sunt apreciate mai ales de acei cititori dornici să detecteze pasajul ascuns ce duce spre partea subterană a fiinţei, unde zace un rău nedefinit, izvorât din instinct sau din angoase, care nu se dezlănţuie ostentativ, ci şerpuieşte în tăcere prin cotloanele sumbre ale fiecărui personaj.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here