Fiica ascunsa – Consolideaza reputatia Elenei Ferrante

0
669

Romanul Fiica ascunsă le dă o veste bună celor seduşi de Tetralogia napolitană. Plăcerea lecturii va fi prelungită şi de alte romane semnate de Elena Ferrante, ce promit să fie la fel de bune. Astfel, ei vor descoperi că fenomenul Elena Ferrante nu se rezumă la romanele despre una dintre cele mai profunde relaţii de prietenie feminină. Noua carte tradusă în limba română stârneşte aceeaşi curiozitate a cititorului datorită unui personaj feminin puternic, dornic de a se emancipa, şi observaţiilor psihologice incisive despre maternitate, libertate şi cuplu.

După ce vor citi microromanul Fiica ascunsă, mulţi o vor trece pe Elena Ferrante pe lista autorilor ale căror poveşti nasc dependenţă şi revelaţii incomode, însă vitale, promiţându-le nişte pagini memorabile. Aşa este şi povestea unei profesoare de limba engleză pe nume Leda, care se redescoperă în timpul unei vacanţe petrecute într-un sat pitoresc din sudul Italiei. Întâlnirea cu o familie de napolitani guralivi, pe care îi considera nişte exponenţi ai vulgarităţii şi ai primitivismului, va deschide multe uşi spre propriul trecut, pe care Leda le crezuse închise pentru totdeauna.

Tabloul familiei napolitane ce acaparează plaja îi va reaminti de propria copilărie petrecută tot în Napoli, de rudele al căror model de viaţă îl respinsese, de fuga dintr-un cartier sărac prin continuarea studiilor la Florenţa. Succesiunea amintirilor o va face pe Leda să-şi reanalizeze căsnicia destrămată şi trăirile faţă de propriile fiice. Va începe astfel un dialog cu sine, de o sinceritate ce îi va uimi pe cititori.

Puţine femei au curajul de a fi sincere precum Leda, în primul rând faţă de ele însele, de teamă să nu fie considerate nişte mame rele, iresponsabile, care îndrăznnesc să se gândească (şi) la ele când vor să afle de ce nu mai sunt fericite în căsnicie, în viaţa construită până atunci din iluzii. Leda încetează să se mai mintă pe sine şi îşi asumă curajul de a recunoaşte că s-a simţit sufocată în propria căsncie, mai ales în perioda în care şi-a dorit să evolueze, să îşi întindă aripile într-o Italie (încă) tradiţionalistă. Îşi aminteşte de momentul în care a luat o decizie care poate atrage oprobiul public, însă pe care ea o considera indispensabilă pentru redescoperirea unei feminităţi ce până atunci fusese incompletă.

Fiica ascunsă păstrează o temă întâlnită şi în romanele din Tetralogia napolitană – încercarea unui personaj feminin de a se distanţa de mediul abrutizant al cartierelor meridionale sărace, unde se perpetuează mentalităţile retrograde. Asemenea celor două protagoniste din tetralogie, Leda a preferat emanciparea şi libertatea, oscilând între normele impuse de familie şi răzvrătirea împotriva unei societăţi în care femeii nu i se permitea să îşi urmeze visurile. Totuşi, în ciuda unor similitudini legate de imaginea femeii napolitane ce luptă pentru emancipare, acest roman este diferit. Nu are desfăşurarea amplă, conflictele, densitatea narativă şi evoluţia spectaculoasă a protagonistelor din romanele tetralogiei.

În romanele din tetralogie, autoarea a preferat să se axeze mai mult pe dinamica unor contradicţii între ipostezele feminine reprezentate de cele două prietene sau pe relaţia dintre mediul exterior citadin şi schimbările psihologice ale personajelor. În Fiica ascunsă a vrut mai degrabă să te scufunde în lumea interioară a protagonistei. Realitatea din jur este absorbită de gândurile ei şi de trăirile din trecut, ce îi invadează prezentul, influenţând modul în care interpretează detaiile fiecarei zile de vacanţă. Imaginile oraşului meridional, cu periferia-furnciar demnă de un film neorealist, este una estompată. Precaritatea mediului în care Leda a copilărit este reflectată mai degrabă de observaţiile despre femeile din familia napolitană care perturbă liniştea plajei sau de amintirile despre mama ei, de care a vrut să se distanţeze pentru a nu-i prelua valorile retrograde.

Deşi este un roman cu foarte puţine personaje şi tot atât de puţine evenimente, Fiica ascunsă nu te plictiseşte. Lumea interioară a protagonistei te absoarbe la fel de mult precum cea a personajelor feminine ce trăiau într-un furnicar. Gândurile ei nasc nişte concluzii fascinante şi dătătoare de revelaţii despre feminitate, relaţiile de cuplu, căsnicia păstrată cu orice preţ vs. evadare sau legătura mamă-fiică. Poate cele mai frumoase, dar şi răvăşitoare pagini sunt cele dedicate legăturii materne. Te fac să-ţi imaginezi cum ar fi să te afli şi tu, asemenea Ledei, pe malul mării, sincronizându-ţi ritmul amintirilor cu al valurilor.

Îţi vine să reciteşti de zeci de ori paginile despre sentimentele şi fricile protagonistei în relaţia cu fiicele ei, gandindu-te la relaţiile din propria familie. Scriind cu francheţea uneori greu de acceptat despre trăirile protagonistei sale, autoarea te face să interpretezi altfel reacţiile părinţilor tăi. Pe măsură ce dai paginile, începi să te analizezi, să îţi pui întrebări şi să te loveşti de propriile amintiri. Te vei certa în gând cu Leda sau, dimpotrivă, îi vei da dreptate, simţind că te-a eliberat şi pe tine prin mărturisirile ei greu de digerat de către aceia care nu vor să contamineze imaginea superficială a unei mamei perfecte.

În Tetralogia napolitană găseşti pagini ce te fac să îţi analizezi relaţiile de prietenie. În schimb, citind acest roman te vei gândi la relaţiile avute cu mama ta. Fără a folosi termeni pretenţioşi, Elena Ferrante ştie să exploreze legătura dintre mamă şi fiica din perspectiva unor aspecte nelipsite din cărţile de psihoterapie, cum ar identificarea sau contraidentificarea cu mama, respingerea modelului matern sau modul în care trăirile neasumate de mamă influenţează modul în care percepe imaginea fiicelor sale.

Vei admira modul inspirat prin care Ferrante compensează densitatea naraţiunii care te-ar fi ţinut cu sufletul la gură, folosindu-se de amintirile protagonistei, ce scot la suprafaţă decizii controversate. În ciuda unei acţiuni statice, vei avea parte de multe pagini care te vor face să tresari ori îţi vor da emoţii datorită unor situaţii imprevizibile. Această sursă de imprevizibil este relaţia pe care Leda o dezvoltă cu două dintre femeile clanului de napolitani, venit să îşi petreacă vacanţa în acelaşi loc. Faţă de una dintre ele simte repulsie şi revoltă, iar faţă de cealaltă, admiraţie, compasiune şi empatie. Pe una o respinge, deoarece o consideră grosolană când îi aminteşte de rudele ei. De cealaltă vrea să se apropie pentru a o ghida, pentru a-i împărtăşi temerile pe care ea însăşi le avea în primii ani de maternitate.

Un gest aparent fără nici un motiv clar o va apropia pe Leda, protagonista romanului, de familia napolitană. Este o apropiere periculoasă, însă vindecătoare. Leda găseşte în tabloul acestei familii nişte detalii ce reactivează amintirile din perioada în care a vrut să renunţe la statutul de mamă devotată pentru a se redescoperi, pentru a-şi câştiga libertatea intelectuală şi sexuală care să o depărteze de modelul primitiv oferit de propria-i familie napolitană.

Folosind un personaj feminin graţios, diferit, pe care îl introduce în mijlocul familiei meridionale reprezentând acea parte ne-modernizată a Italiei, cu toate acele trăsături caricaturale, pe care protagonista le subliniază nemilos, Elena Ferrante construieşte o punte între lumea interioară a Ledei şi cea exterioară. Această punte este de fapt complicitatea feminină între două personaje mult prea sofisticate pentru a fi înţelese de cei din jur. De fapt, vei regăsi în Fiica ascunsă aceeaşi complicitate feminină într-o lume tradiţionalistă, doar că este vorba despre o complicitate subtilă şi tăcută, redată mult mai sofisticat. Relaţia dintre personaje demonstrează că Ferrante nu este doar o bună povestitoare capabilă de a surprinde legătura dintre schimbările sociale şi percepţia asupra feminităţii, ci şi posesoarea unui spirit de observaţie rafinat, dublat de talentul de proiecta emoţiile ambigue şi gesturile de neînţeles asupra unor obiecte devenite metafore. Autoarea transformă imaginea unei păpuşi furate într-o metaforă prin care sentimentele adânci sunt expuse fără o analiză psihologică bombastică.

Romanul Fiica ascunsă te va impresiona mai ales datorită ritmului fluid al unor mărturisiri ce se trasformă în revelaţii fără a se pierde în autoanalize alambicate. Deşi trăirile protagonistei sunt complicate şi dense, modul în care sunt expuse este cât se poate de natural şi uşor de urmărit, astfel încât să descoperi mai uşor toate straturile unor semnificaţii sau motive din spatele detaliilor sau gesturilor banale. Elenei Ferrante îi este suficient un singur gând al personajului feminin pentru a crea imaginea unei epoci şi a unei Italii scindate. Există şi în acest roman o strânsă legătură între evoluţia feminităţii şi mediu, însă este prezentată în aşa fel încât să nu perturbe autonomia universului personal prin invazia elementelor ce ţin de condiţionarea socială, care anihilează individualitatea şi de care personajele nu pot scăpa.

Citeşte şi April’s Daughter – Mama seducătoare ia tot

Sicilian Ghost Story – Mafioţii, prima iubire şi teroarea ascunsă în detaliile frumoase

April’s Daughter – Mama seducatoare ia tot

Sicilian Ghost Story – Mafiotii, prima iubire si teroarea ascunsa in detaliile frumoase

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here