Filme de razboi- Secolul XX

0
2450

Tranşee, crime, dar şi poveşti de dragoste, despre oameni care aleg să salveze, nu să distrugă, filmele de război scot la lumină ce-i mai bun şi ce-i mai rău din omenire, pentru că o prezintă întotdeauna într-o situaţie limită: faţă în faţă cu moartea.  Multă vreme subiect al reveriilor romantice, războiul a devenit rece, metodic, impersonal în secolul XX, cu soldaţi care ucideau fără să-şi vadă vreodată victimele, şi bombe lasate printr-un mecanism birocratic atât de complex încât vina să nu mai aparţină până la urmă nimănui. Filmele de război încearcă să transforme cifrele din cartea de istorie în oameni, reamintindu-ne că în umbra fiecărei lupte cu nume sonor,  general glorificat sau conducător providenţial se află mii de drame umane ale anonimilor care au trăit sub vremuri.

1. Full Metal Jacket

In Full Metal Jacket scenele de luptă sunt poate mai puţin importante decât cele de antrenament în care Sargent Hartman supune tinerii recruţi unei veritabile torturi psihologice. Kubrick este mai degrabă interesat de traumele pe care soldaţii le îndură înainte de a deveni capabili să ucidă şi mai puţin de ceea ce fac odată ce sunt aruncaţi în luptă. Războiul modern nu are nevoie de soldaţi inteligenţi, ci de maşini de ucis obediente, care nu mai au nevoie de nume,  doar de porecle. Kubrick nu încearcă să vorbească despre Războiul din Vietnam , ci demistifică ideea de război adesea glorificată în filme pentru a hrăni orgoliul învingătorilor.

2. Das Boot

Războiul este o lume sufocantă din care nu poţi ieşi, iar submarinul este metafora perfectă. Pe submarinul german nu se află criminali de război înrăiţi ci marinari extrem de tineri care sunt trimişi fără prea multă pregătire să îndure presiunea luptei, iar teama de distrugătoarele inamicilor este mai puternică decât cea de miile de  metri cubi gata în orice moment să-i strivească. Până la urmră Das Boot poate rivaliza cu un horror, sunetele submarinului obligat să se scufunde dincolo de limita pentru care fusese conceput să reziste fiind mult mai înspăimântatoare decât cele ale unui castel bântuit.

3. Saving Private Ryan

In ultimele luni ale celui de-Al Doilea Război Mondial, comandanţii americani iau o decizie suprinzător de umană, aruncând orice strategie militară pe fereastră. Marii generali, căliţi în lupte şi obişnuiţi să piardă mii şi mii de soldaţi în decursul câtorva zile, află că o mamă va primi în acelaşi timp vestea morţii a trei dintre cei patru copii ai săi şi hotărăsc că mezinul aflat undeva în Normandia trebuie salvat, cu orice preţ. Această hotărâre sentimentală îi trimite pe căpitanul Miller (Tom Hanks) şi alţi 7 soldaţi în mijlocul haosului din timpul  Debarcării în Normandia, având ca misiune găsirea unui anume James Ryan (Matt Damon), cu alte cuvinte, găsirea acului în carul cu fân. Filmul care i-a adus un Oscar pentru regie lui Spielberg  nu glorifică războiul, deşi imaginile sunt impresionante, preferând să prezinte situaţiile absurde şi alegerile imposibile cu care oamenii se confruntă pe timp de război. In fond este imposibil să compari durerea unei mame care şi-a pierdut cei patru fii cu durerea unei mame care şi-a pierdut unicul fiu, şi să iei o decizie raţională.   

4. Apocalypse Now

Războiul din Vietnam a traumatizat o generaţie întreagă de soldaţi americani care au fost abrutizaţi până au ajuns să iubeacă mirosul de napalm dis-de –dimineaţă ca Bill Killgore (Robert Duvall). Filmul lui Coppola din 1979 deschide rănile atunci încă proaspete ale armatei americane şi scoate la lumină tot puroiul, nebunia unei lupte inegale cu elicoptere, bombe si napalm împotriva gherilelor înarmate cu puşti şi a junglei. Războiul este în Vietnam lipsit de onoare, la fel ca misiunea căpitanului Benjamin Willard (Martin Sheen) trimis să-l asasineze pe Colonelul Kurtz (Marlon Brando), unul dintre cei mai decoraţi ofiţeri americani care aparent nebun fugise în Cambodgia cu trupele sale. Apocalypse now este inspirat de romanul lui Jaseph Conrad Heart of Darkness şi reuşeşte să te poarte până în inima întunecată a războiului.

5. The Deer Hunter

Ce poate fi mai rău decât să joci ruleta rusescă cu un pistol cu doar 3 gloanţe la tâmplă sub privirile ameninţărtoare ale torţionarilor vietnamezi? Să îţi pierzi întreaga identitate şi să continui să joci deşi nimeni nu te mai obligă, reluând iar şi iar acelaşi ritual al morţii. Filmul lui Michael Cimino îi urmăreşte  pe Michael (Robert de Niro) şi Nick (Christopher Walken) cum devin din prizonieri ai Viet Cong-ului, prizonieri ai amintirilor, sau, mai bine spus, ai traumelor războiului, acestacontinuând să facă victime mult timp după încheierea tratatului de pace.

6. Letters from Iwo Jima

Istoria a fost întotdeauna scrisă de învingători, însă filmul lui Clint Eastwood oferă învinşilor şansa de a-şi face vocea auzită.  Lupta de la Iwo Jima în care un număr mic de japonezi izolaţi, au încercat să reziste până la ultimul în faţa asaltului armatei americane fără să-şi piardă capul sau demnitatea este pretextul folosit de regizorul american pentru a-i prezenta pe soldaţii japonezi altfel decât asiaticii cruzi care au bombardat Pearl Harbor. Filmul ne reaminteşte că deşi guvernele declaşează războaie, cei care le poartă sunt oameni obişnuiţi obligaţi să-şi părăsească familiile şi să înveţe să ucidă alţi semeni de-ai lor cu care nu au, de fapt, nimic de împărţit. Generalul Kuribayashi (Ken Watanabe) sau tânărul Saigo (Kazunari Ninomiya) luptă doar pentru a-şi apăra ţara şi mai ales familia, către care scriu scrisoare după scrisoare, fiind motivaţi de aceleaşi valori ca şi americanii deveniţi din victime invadatori.

7. The Bridge on the River Kwai

In The Bridge on the River Kwai din 1957, japonezilor nu li se construieşte o imagine favorabilă, însă colonelului Saito i se permite să fie un personaj nuanţat măcinat de teama de dezonoare şi sepukku.  In film podul de pe râul Kwai construit de către prizonierii japonezilor în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pare iniţial o dovadă a superiorităţii europenilor care-i învaţă pe inamicii lor cum ar trebui contruită o cale ferată durabilă, însă finalul în care aceeaşi europeni sabotează munca foştilor lor camarazi aduce în prim plan adevărata concluzie a filmului : absurditatea războiului. Colonelul Nicholoson (Alec McGuiness) cel care coordonase soldaţii asigurând terminarea podului, văzând în construcţia podului un mod de a ridica moralul prizonierilor şi de a demonstra ingeniozitatea britanică, este până la urmă forţat să înţeleagă că ajutându-şi soldaţii de fapt trădase Anglia, iar Maiorul Clipton care priveşte deznodământul nu poate decât să repete : Madness…Madness !

8. Lista lui Shindler

Cruciada individuală a lui Oscar Shindler (Liam Neason) de a salva cât mai mulţi evrei din lagărul de concentrare condus de Amon Goeth (Ralph Fiennes), un comandant nazist egomaniac şi foarte zelos, îndreaptă un deget acuzator spre toţi cei care au afirmat că orice rezistenţă din interior în faţa naziştilor ar fi fost imposibilă. Inspirat dintr-o poveste reală filmul care i-a adus încă un Oscar lui Spielberg prezintă nu doar oroarea crimelor în masă, a camerelor de gazare, a gropilor comune şi a ucigaşilor fără remuşcări, ci şi o dimensiune a Holocaustului despre care nu se prea vorbeşte : interesele economice care gravitau în jurul sclavilor evrei. Shindler reuşeşte să salveze lucrătorii din propria fabrică mizând pe lăcomia fără margini a birocraţilor şi ofiţerilor nazişti, convinşi că în spatele intenţiilor  acestuia nu se află nimic altceva decât dorinţa, perfect normală conform moralei lor distorsionate, de a caştiga cât mai mult cu ajutorul prizonierilor.

9. Pianistul

Ce se întâmplă cu arta şi cu artiştii pe timp de război ? Filmul lui  Roman Polanski, Pianistul, oferă un posibil răspuns. Wladyslaw Szpilman (Adrien Brody), unul dintre cei mai talentaţi muzicieni ai generaţiei sale, încearcă să supravieţuiască vânătorii de evrei din Polonia ocupată de nazişti rămânând ascuns într-un apartament timp de luni întregi, rezistând foamei şi tentaţiei mult mai puternice de a cânta la pian. Filmul documentează tragedia unui întreg popor urmărind destinul unui singur om, care are nu doar putearea a de a supraviţui dar şi puterea de a renaşte. In finalul filmului Balada în G Minor pentru pian a lui Chopin erupe din mâinile osoase ale pianistului, care în locul publicului de altădată cântă pentru un singur spectator, ofiţerul german care l-a descoperit,  oraşul în ruine transformându-se în noua sa sală de concert.

10. La Vita e Bella

Războiul aparţine lumii adulţilor, dar copiii sunt adesea victimele sale. In La Vita e Bella, Guido (Roberto Benigni) inventează un întreg joc pentru a ascunde realitatea din lagărul de concentrare de ochii inocenţi ai fiului său, chiar dacă asta înseamnă sacrificarea propriei vieţi. Guido însăşi pare să vadă viaţa drept o mare poveste în care eroii, prinţi şi prinţese, umblă travestiţi sub înfăţişari banale, iar binele învinge întotdeauna într-o formă sau alta.

11. The Boy in the Striped Pyjamas

In The Boy in the Striped Pyjamas întâlnim un altfel de joc şi un altfel de tată decât în filmul regizat de Benigni. Doi copii, fiul unui nazist fervent şi unul dintre micii prizonieri din lagărul condus de tatăl acestuia, se împrietenesc descoperind că nu îi desparte de fapt nimic în afara gardului de sârmă ghimpată. Din jocul celor doi se naşte tragedia, aceştia hotărând într-o bună zi să facă schimb de haine şi de locuri, obligându-l astfel pe ofiţerul nazist să intre în pielea victimelor sale care-şi văzuseră copiii gazaţi, durerea sa fiind cu atât mai insuportabilă cu cât el este ucigaşul propriului  fiu.

12. Hotel Rwanda

Am vrea să credem că omenirea şi-a învăţat lecţia după Al Doilea Război Mondial, însă Hotel Rwanda ne prezintă un altfel de Oscar Shindller, cu pielea mai închisă şi contemporan cu noi.  Filmul spune povestea  lui Paul Rusesabagina, administratorul unui hotel în care au fost ascunşi peste o mie de refugiaţi tutsie, printre care şi soţia acestuia. Nebunia colectivă care a cuprins statul african în 1994, şi i-a  asmuţit pe etnicii Hutu împotriva vecinilor, uneori chiar a rudelor, tutsie este cu atât mai infricoşătoare cu cât călăii se dovedesc  deosebit de umani, dispuşi să-i lase pe tutsie să trăiască încă o zi şi apoi alta, cât timp pretenţiile lor sunt satisfăcute.

13. The Black Book

The Black Book este un film despre rezistenţa din Olanda ocupată de Nazişti, un război dus pe furiş cu ajutorul unor spionilor infiltraţi în Gestapo. In loc de James Bond,  Paul Verhoeven (Basic Instinct) alege o Mata Hari capabilă să seducă inamicul, căpitanul SS Ludwig Müntze (Sebastian Koch). Filmul, plin de răstunări de situaţie, este o poveste despre trădări neaşteptate, minciuni şi poveşti de dragoste tragice, în care aparenţele nu sunt niciodată demne de încredere, spionul din centru acţiunii fiind până la urmă mult mai puţin duplicitar decât celelalte personaje.

14. Inglorious Basterds

E greu să rezişti tentaţiei de a rescrie istoria atunci când îţi propui să faci un film despre Al Doilea Război Mondial, dar Tarantino nici măcar nu a încercat. Rezultatul este un film în care o ceată de evrei americani încearcă să asasineze liderii nazişti şi sunt gata să scalpeze pe oricine le stă în cale. Inglorious Basterds nu dă doi bani pe political corectness şi construieşte nişte eroi atipici care sub conducerea lui Aldo Reine (Brad Pitt) reuşesc să-şi ducă misiunea la bun sfârşit, deşi sunt deconspiraţi la tot pasul de accentul lor american şi de gesturile lor diferite de ale nemţilor.

15. The English Patient

In Pacientul Englez războiul este o forţă distrugătoare din faţa căreia doar amintirile se pot sustrage, povestea de dragoste dintre Katherine Clifton (Kirstin Scott -Thomas)şi Contele Almasy (Ralph Fiennes) supravieţuind doar în memoria unui pacient pe moarte care-şi reneagă identitatea. Lumea totuşi nu se lasă distrusă cu una cu două, în ciuda minelor care continuă să distrugă vieţi după terminarea războiului. Pe lângă amintirile Pacientuluii Englez de dinaintea declanşării conflictului, filmul este cadrul unei alte iubiri cae-i are drept protagonişti pe asistenta care-l îngrijea pe Almasy, Juliette Binoche, şi un soldat care este întotdeauna la câţiva paşi de moarte . Prin această a doua poveste, filmul prezintă de fapt capacitatea iubirii de a vindeca rănile lăsate în urmă de război.

Războiul nu este o maladie a secolului XX, însă de-abia atunci şi-a arătat adevărata faţă, distrugând aura romantică de care era înconjurat, dezvăluind  calculele strategice  ascunse în spatele unor pretexte precum libertatea, onoarea sau dreptatea.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here