Firida Rusinii – Fascinatia Balcanilor, salvata de Ismail Kadare

0
443
Ţi s-a zis că trebuie să fugi cât mai la vest pentru a scăpa de dracul balcanic gata să ia forme infinite, de la metehne la trăsături ce atrag ura de sine. Dacă s-a strecurat deja în tine, atunci trebuie să te purifici prin ingerarea, pe nemestecate, a cât mai multor obiceiuri şi norme occidentale. Dar Ismail Kadare te trage de-o parte şi îţi arată, printr-o avalanşă de poveşti, istorii fabuloase, dar şi fapte obiective reinterpretate de vărul balcanic al realismului magic, toate acele detalii fascinante ale unei părţi din continentul european asociate de nişte membri ai Uniunii cu sălbăticia, frenezia impulsivă de nestăvilit şi nesupunerea în faţa regulilor unanim stabilite.
Pe occidentali, Kadare a reuşit să-i convingă de puterea literaturii de pe aceste tărâmuri mai puţin cunoscute, datorită unor personaje considerate a fi exotice prin trăsăturile de personalitate năvalnice sau prin poveştile incluse în biografiile ce sfidează timpul măsurat raţional şi veridicitatea ce poate fi demonstrată logic. În schimb, pentru cititorii din acea parte a Europei aflate cândva sub influenţa otomană, apoi sub dictatura comunistă, romanele precum Firida Ruşinii spun tot ceea ce manualele şi tratatele de istorie nu pot exprima: acea istorie personală, măsurată pe axa unui timp interior cotropit, ce nu poate curge decât pentru cei obligaţi să se dedubleze, să traiască două realităţi, una publică, aprobată de regim, şi alta subiectivă, căreia exuberanţa i-ar fi adus moartea precedată de teroare.
Kadare nu poate fi cu adevărat înţeles decât de cei obligaţi să fie ei înşişi doar în secret, inventându-şi propriul timp şi propria ţară interioară, în care să pună la adăpost o istorie vie înainte de a fi ciuntită de propagandă. Ali Paşa Tepelena, un albanez prin născare, un occidental prin abilităţile diplomatice remarcate şi de Napoleon, şi de un lord poet, precum Byron, şi un otoman prin ascensiunea la putere ce-l făcea o prelungire a sultanului la marginea imperiului, dar şi un coşmar pentru autoritatea lui, nu şi-a dat seama decât prea târziu de viaţa dublă care îi este rezervată unui supus. Uns de sultanul a cărui autoritate de satrap era imitată de stăpânii paşalâcurilor, Ali Paşa a reuşit în viaţa oficială, trăită în fast sub lumina zilei, să obţină tot ce şi-ar fi dorit un om puternic din Orient: opulenţă, capacitatea de a instaura teama printre supuşii răzvrătiţi, multe femei în harem şi, la finalul vieţii, mai multe morminte: unul rămas în cotloanele austere şi marginale din Imperiu, celălalt special construit pentru a le permite supuşilor ce jurau fidelitate Padişahului să se strângă în continuare în jurul lui Ali Paşa, ba mai mult, să îşi permită actul sfidător de a-l privi în ochi, singurii ce-i mai dau expresivitate unui chip ţeapăn expus în Firida Ruşinii din Istanbul, acel loc unde ajungeau capetele mai-marilor căzuţi în dizgraţie, pentru a le oferi o lecţie grotescă, dar memorabilă, viitorilor supuşi hotărâti să conteste autoritatea sultanului.
Firida Rusinii - gravura

Aşa cum se întâmplă în cazul oricărei fiinţe având un statut de supus, în ciuda trufiei manifestate prin autoritatea despotică în ţinutul natal, acestui albanez din Ianina, ce a reuşit să urce în ierarhia otomană terorizându-şi confraţii, dizgraţia nu i s-a tras de la faptele ce tin de biografia lui oficială, scoasă la suprafaţă, ci a venit din subteranele fiinţei sale. Acestea erau strâns legate de subteranele palatului, unde îşi ţinea intemniţaţi supuşii ce nu credeau în eroismul său când promitea eliberarea Albaniei nu în urma unui patriotism arzător, ci a dorinţei de a fi mai presus decât eroul suprem din conştiinţa albanezilor curajoşi, nimeni altul decât Skanderbeg (evocat în Mesagerii ploii), primul ce a reuşit să întârzie cotropirea albanezilor, deşi a cunoscut privilegiile oferite de sultani unor supuşi neînfricaţi. Dacă ar fi fost un psihanalist, Ismail Kadare ar fi urmat firul unei confruntări virile dintre personajul viu şi cel ieşit din cripta istoriei pentru a-l castra folosindu-se de fidelitatea celor dornci să-i conteste semeţia şi vitejia lui Ali Paşa. Dar pe Ismail Kadare nu-l interesează biografia, şi nici fişa psihologică a personajelor sale, iar atunci când explorează catacombele abisului uman, o face doar pentru a descâlci mecanismele instaurării unei terori ce reverberează în adâncuri, până ajunge să cutremure întreaga memorie colectivă a fiinţelor condamnate la uitare şi la pierderea indentităţii, ca formă supremă de tortură şi mutilare.

Un bun observator al psihologiei terorii, Ismail Kadare manifestă o intuiţie sfredelitoare atunci când îşi scufundă personajele într-un adânc atemporal unde zac toate simbolurile unor culturi pe care nişte cotropitori le-au vrut moarte, nebănuid forţa revanşardă a unor fantome întrupate pentru a reveni la suprafaţă sub forma unor legende şi poveşti închegate din cenuşa fumegândă a tot ceea ce s-a vrut a fi exterminat. În romanele sale ce prezintă o alegorie a terorii şi a despotismului prin forţa unui realism magic obţinut prin manipularea la nivel narativ a percepţiei asupra timpului, învingătorii nu au dreptate decât atunci când înţeleg că pentru cei supuşi, apoi condamnaţi la uitarea propriei culturi, legendele şi purtătorii lor sunt mai puternici decât nişte arhive cu date confirmate de cronicarii oficiali. Ali Paşa din Firida Ruşinii, devenit un suspus incomod al sultanului, şi-a atras moartea şi dispreţul fraţilor albanezi, care nu au vrut să-i stea alături în lupta pentru independenţă tocmai pentru că a vrut să atenteze asupra unei mari legende salvate de memoria colectivă: Skanderbeg, eroul pe care fiecare albanez prigonit de teroare îl apără cu sfinţenia devotamentului manifestat faţă de cărţile şi bijuteriile rare moştenite din generaţie în generaţie pentru a deveni martorii tăcuţi ai unei existenţe. Abia când ajungi la capitolul în care Ismail Kadare aminteşte de Kastrioţi, ultimii albenezi ce i-au stat alături lui Skanderbeg acum mai bine de cinci secole, nevoiţi apoi să ia calea exilului pe la curţile veneţienilor sau ai nobililor florentini, reuşeşti să înţelegi că povestea lui Ali Paşa este de fapt povestea înstrăinării de propria identitate. În timp ce-şi trăia ultimele clipe de viaţă în prezenţa unei iubiri târzii- faimoasa Vasiliqia, ce i s-a dăruit pentru a-şi salva confraţii de mânia lui – Ali Paşa are un moment de revelaţie bulversantă, ce-i spune că nu a iubit niciodată Albania, că a siluit-o prin teroare, iar Albania l-a abandonat la cheremul celui trimis de sultan pentru a-i purta capul spre Firida Ruşinii.

Firida Rusinii - fortificatiiIsmail Kadare nu le dă niciodată despoţilor ocazia de a fi personaje centrale, având biografii cu detalii de unde să se înfrupte cei dornici să-i ia ca model datorită grandorii şi a faimei postume, fie ele şi construite prin crime abjecte. Nici Ali Paşa din Ianina, şi nici învingătorul său nu fac excepţie. Reduşi la nişte reacţii viscerale ce trepidează în ritmul unei furii sau temeri provocate de ameninţarea descăpăţânării, ajung la mâna singurului slujbaş mărunt ce le poate face rău fără ca ei să-l reducă la tăcere – nimeni altul decât Tundj Hata, purtătorul de capete tăiate, a cărui prezenţă simbolică îi precede apariţia prin tabloul imaginar plăsmuit de cei decăzuţi, în care purtătorul de capete este asemuit unei pisici parşive, ce scapă nepedepsită când fură capul unui peşte. Obsesia halucinantă a capului tăiat este peste tot, în pieţele Istanbulului, în satele uitate de lume prin vreun colţul îndepărtat al Imperiului, unde oamenii plătesc pentru a vedea ce a mai rămas dintr-un om de vază al cărui cap devine un spectacol pus în scenă chiar de Tundj Hata în drumul său spre firidă, pentru câţiva bănuţi în plus, dar mai ales la ospeţele celor puternici, prin groaza stârnită de prezenţa pe tipsia cu delicatese a mierii şi a mâncărurilor sărate (sarea şi mierea fiind ingredientele ce ajutau la convervarea lui).

Firida Rusinii - palatul lui Ali Pasa

Purtătorul capetelor tăiate face parte din alaiul personajelor secundare ce pot eclipsa protagoniştii prin forţa lor alegorică, atât de importantă în lumea creată de Ismail Kadare. Alături de paznicul firidei, Tundj Hata, cel care trebuie să ducă trofeul dizgraţiei la destinaţie, ar fi rămas o prezenţă neînsemnată dacă Ismail Kadare nu l-ar fi însufleţit printr-un monolog al urii şi al singurei bucurii ce-l poate consola pe cel rămas pe margine când s-au împărţit privilegiile şi puterea:
Sus, inaccesibili, cu privirea aceea batjocoritoare şi ochii mijiţi, voi, înalţi demnitari ai statului, treceţi pe lângă noi, slujbaşii obişnuiţi, fără să ne învredniciţi cu o privire. La ospeţele de la palat ocupaţi locurile principale, cu straiele şi decoraţiile voastre strălucitoare, trufaşi, cu capul sus, aşa cum numai voi ştiţi să-l ţineţi. Iar noi, cei de rând, găsim cu greu un loc la ultimele mese, lângă gărzi şi servitori, şi vă privim, vă privim de la distanţă (…) Şi vă aşteptăm, vă aşteptăm să vă prabuşiţi, ca să vă luăm aşa, sub braţ, şi să vă ducem departe.
Firida Rusinii - portret pe apa
Ai fi tentat să crezi că ai în faţă genul de poveste care începe cu sfârşitul şi în care odată ce zarurile au fost aruncate şi deznodământul insinuat chiar în primele pagini dominate de simbolul firidei sinistre, nu-ţi mai rămâne decât să asişti la o meditaţie despre grandoarea despotului şi decăderea ce nu le face dreptate celor asupriţi, ce se întreabă cum va fi noua tiranie abătută asupra Albaniei vizate de furia Padişahului după răzvrătirea lui Ali Paşa. Exact în poveştile în care destinul protagonistului este previzibil se vede adevăratul talent al unui scriitor prin simbolurile atribuite personajelor secundare devenite pântecele în care sunt ascunse organele vitale ale poveştii, capabile să ofere pasaje memorabile şi legende fecunde. Cât despre pântecele acestui povestitor invizibil, dar pe care îl simţi, în mai toate romanele lui Kadare, pândind în abisul întâmplărilor desprinse din real, ei bine, acestea pot lua forma unei spirale, ce duce spre magma unde clocoteşte adevărata dramă a personajelor, singura ce poate zămisli mesajul final. Iar această dramă are forţa suspansului provocat de fantomele atemporale ale unor dispăruţi fără urmă, dar zgândăriţi de slujbaşul trimis în teritoriile cucerite pentru a ucide tradiţiile, atât de bine păstrate în ritualul nunţii asemuit unei piese de teatru devenite arma înşelătoare a ghiaurilor.
Firida Rusinii - castelulsursa imagine: wikimapia.org

Sensul ascuns al întregului roman este regăsit în ultimul semn al supunerii: mutilarea, în final, a limbii vorbite de popoarele asuprite, reduse la gânguritul fără sens al unui copil, transformat de amnezia colectivă bine planificată în delirul unui om ce rosteşte cuvinte fără sens într-o limbă inventată (nicidecum reală înainte de a fi ucisă). Întreaga sevă de metafore şi mesaje alegorice fascinante pentru cititorii lui Kadare se regăseşte în pasajul despre ritualul de la baza doctrinei Kra-kra de omorâre a limbii şi obţinere a Nelimbii, descris printr-un lirism cutremurător. Un marş al memoriei deportate, pe care Ismail Kadare a vrut să o resusciteze (şi a reuşit) prin romanele sale, reuşind să recupereze o parte din demnitatea pierdută a celor supăraţi când sunt numiţi balcanici.

Acest ritual cutremurator prin supunerea lipsită de sânge, dar adanc înfiptă în memoria colectivă, naşte acel timp ireal din orice roman scris de Ismail Kadare, în care fiinţa umană este redusă la două mari dimensiuni: teroarea şi memoria salvată prin legende. Cele două dimensiuni provoacă o ruptură în timpul istoric, înlocuit de timpul personajelor, iar această ruptură este simbolizată în Firida Ruşinii de călătoria purtătorului de capete obligat să facă legătura între capitala Imperiului şi regiunile condamnate la uitare după înăbuşirea unei revolte. Între centru şi zonele marginaşe asociate acelui tărâm de la graniţele otomane, unde sălbăticia devine tenebroasă, iar locuitorii, nişte fantome care se zbat între mânie, revoltă şi amnezie, timpul se dilată şi cronologia devine plată precum o câmpie aridă fără nume, lăsând loc unui imaginar fără limite devenit singurul sâmbure fertil în pustiurile unde numai vântul aspru scoate sunete după condamnarea la tăcere.

Deznaţionalizarea parţială sau completă a popoarelor, care era sarcina principală a Arhivei Centrale, se făcea după vechea doctrină secretă “Kra-kra” şi parcurgea cinci etape principale: prima, stingerea concretă a răzmeriţei; a doua, eliminarea ideii de revoltă; a treia, distrugerea culturii, artei şi tradiţiilor; a patra, stingerea sau mutilarea limbii; a cincea, stingerea sau reducerea memoriei naţionale (…) Pe un raft greu de bronz se aflau dosarele limbilor moarte. Erau voluminoase, dar majoritatea paginilor fuseseră şterse cu cea mai mare grijă. Disparuseră astfel din dicţionare, etapă cu etapă, conform alterării sau dispariţiei lor din vorbire, mai întâi cuvintele, apoi regulile morfologiei şi ale sintaxei, în cele din urmă fiind şterse chiar literele alfabetului, ultima rămăşiţă a limbii scrise, lucru care confirmă moartea ei. Atunci, imediat după asta, începea o altă etapă, chiar mai lungă şi mai chinuitoare, anume asaltul asupra limbii vorbite, care avea, de asemenea, subfazele ei. Aşa, de exemplu, ultima sulfază era stingerea din ultimele ei puncte de rezistenţă: femeile bătrâne. Se demonstrase, că, în general, limba rezista mai mult la femei, şi mai ales la cele care au născut. Apoi, după ce limba era şştearsă de pe faţa pământului, venea o vreme când se împuţinau şi femeile bătrâne, care, precum nişte vetre fumegânde, mai păstrau încă cenuşa ultimelor ei rămăşiţe.
Firida Rusinii - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016
sursa imagini: wikipedia.org

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here