Flori de ruina – Suspansul in Parisul cu tenta boema

0
431

Când ajungi să citeşti primele pagini ale romanului Flori de ruină, ai impresia că ieşi din timp şi te trezeşti într-o cameră dominată de jocurile umbrelor evadate de sub abajurul unei lămpi interbelice şi căzute peste nişte fotografii în stilul lui Brassai, unde nostalgia, vulgaritatea şi senzualitatea unor personaje decadente nasc voluptăţi în imaginaţia privitorilor. În aceste fotografii captate în descrierile unui Paris dispărut apar nişte personaje misterioase, ivite din ascunzişurile clandestine de pe Malul Stâng, populat de cocote enigmatice în cârdăşie cu nobili închipuiţi ce apelează la blazonul falsifcat în timpul Ocupaţiei. Toată această faună obscură începe să roiască în jurul morţii suspecte a unui cuplu respectabil, a cărui tragedie seamănă cu acea revărsare a fotografiilor alb-negru dintr-un plic aruncat nervos de naratorul ce vrea să te ţină captiv în faţa secretelor, transformându-te într-un voyeur sofisticat al Parisului ascuns.

Dacă vrei să părăseşti încăperea ieşită din timp, dar unde găseşti imagini ce oferă noi indicii depre inexplicabila moarte a cuplului cuminte rătăcit în zona rău-famată a oraşului într-o noapte de pomină, te trezeşti străbătând un tunel al timpului într-un ritm alert. Acest straniu tunel este tapetat cu fotografiile unui Paris plin de clădiri şi cartiere boeme, care azi nu mai există. Când ieşi din tunel, nimereşti undeva la marginea acestui Paris magic, unde se intersectează casele rustice prin care strau pitite nişte personaje cu trecuturi dubioase şi biografii contrafăcute, străzile pline de cabarete şi pontoanele ascunse în prelungirea unor cartiere semănând mai mult cu melanjul pestriţ şi bizar dintre o mahala boemă şi un sat acoperit de pădure. Este acel Paris al oamenilor cu trecuturi neclare, al fantomelor în care se prefac toţi acei locuitori clandestini şi al umbrelor ce amintesc de fotografiile realizate de Brassai. Doar că pata de culoare aruncată de Modiano prin evocarea obsedantă a unui ascensor de un roşu pregnant ajunge să dizolve acea atmosferă vagă, dar care naşte priviri intruzive, o atmosferă specifică unui album cu fotografii găsite într-un anticariat. Această pată stridentă prelinsă peste nostalgia în alb-negru ar fi putut crea suspansul dens al unui roman despre morţi suspecte şi personaje subterane  ce au fost aduse în acelaşi punct de nişte întâmplări tulburi, pe care protagonistul-narator vrea să le elucideze, lipind indiciile într-un colaj aducând mai degrabă a fortoreportaj decât a investigaţie clasică.

Datorită unor personaje ale căror motivaţii sunt greu de captat, gata oricând să le joace feste celor dornici să le înţeleaga, juncându-se cu aşteptările, certitudinile şi fanteziile cititorilor, ai impresia că ai în faţă un Modiano inedit, ispitit să ia calea unui thriller poliţist cu tentă de film noir şi răsturnări psihologice introduse în preajma deznodământului, în stilul brevetat de Hitchcock. Dar scriitorul Parisului evanescent nu se dezice de stilul ce i-a sedus cititorii fideli. Suspecţii din preajma cuplului găsit mort -cele două femei şi însoţitorii lor cu trecuturi incerte, ce ajung să ademenească protagoniştii a căror moarte este anchetată neoficial de narator- amână dezvăluirile privind propria identitate, rămânând până la final personajele ale căror poveşti ce nasc interpretari pline de umbre şi controverse îl ispitesc pe cititorul pasionat de Parisul boem din albumele marilor fotografi şi al cartierelor descrise de Henri Miller. Toate aceste personaje capabile să creeze mirajul unor legende urbane subterane îţi dau impresia că poţi intra în pielea unui fotograf parsiv, ce le prinde în flagrant, evitând, în acelaşi timp, să părăsească acea zonă efemeră a instantaneelor ce îţi creează iluzia spontaneităţii indiscrete, dar care adânceşte şi mai mult misterul din jurul necunoscuţilor ce prind contur în camera obscură când este developat filmul.

În paralel cu investigaţia neoficială a morţii suspecte se derulează amintirile naratorului, ce unesc Parisul studenţiei din epoca lui Godard şi Nouvelle Vague cu acel pitoresc decadent al Malului Stâng din perioada cafenelelor şi a cabaretelor interbelice, unde îşi mai făceau veacul şarlatanii, falsificatorii de identităţi şi contrabandiştii din timpul Ocupaţiei. De fapt, întregul roman este o pendulare între perioadele ce au marcat istoria modernă a Parisului. Exact când ai impresia că vei asista la scenele tipice unei studenţii din anii ’60, eşti aruncat brusc în Parisul anilor ’40, văzut prin ochii unui copil al cărui tată este înconjurat de femei controversate întreţinute de bărbaţi în jurul cărora se ţes bănuieli întunecate. Nu încerca să legi poveştile acestora printr-un fir al coerenţei! Exact ca într-un album unde au fost adunate fotografiile realizate de Brassai, acest Paris este fragmentat în impresii pâcloase, senzaţii indescriptibile şi acele siluete ce îşi pot ascunde mai cel bine secretele numai după ce te-au făcut sa crezi că sunt nişte biete efemeride aciuate prin stabilimentele din Montmartre, gata să se dezvelească în faţa celui dornic să ofere cât trebuie în schimbul unor detalii indiscrete.

Flori de ruină este genul de roman pe care îl apreciezi mai ales dacă ai fost deja sedus de stilul autorului. Regăseşti aceleaşi trecuturi ce îţi fug de sub picioare, aceleaşi biografii fluide şi tulburi precum apa Senei ajunse în dreptul unor magherniţe şi aceleaşi zone mai puţin cunoscute ale Parisului, unde îşi caută refugiul nişte fugari ale căror fapte nu vor fi dezvaluite, ci doar ghicite. În loc să denunţe, Modiano preferă să imortalizeze clipele trecătoare, să observe şi să descrie. Dramele personajelor sale nu sunt decât nişte vârtejuri ce aduc laolaltă figurile unui oraş personal, evocat obsesiv şi redus la jocul vizual al unui trecut agăţat de prezent.

Editura Art, 2015

imagini: Brassai (https://theteenagekickspreservationsociety.wordpress.com/2013/12/05/paris-cetait-mieux-avant/)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here