The Florida Project – Forta prieteniilor din copilarie

0
1091
Cannes Film Festival/variety.com/2017/film/reviews

Proiectat în premieră la American Independent Film Festival 2018, The Florida Project este un film despre puterea salvatoare a primelor prietenii. Poate fi considerat demn de a sta lângă marile pelicule dedicate legăturilor bazate pe solidaritate din anii copilăriei şi forţei lor creative în lupta cu mizeria, într-o lume populată de marginalii fără speranţă. Vei descoperi nişte personaje-copii adorabile şi expresive, a căror inventivitate face din fiecare scenă realistă o demonstraţie de umor candid savuros.

 Sean Baker prezintă o realitate deloc roz fără a-şi împinge personajele inocente în mocirlă şi pe tine odată cu ele. Regizorul a lăsat lumina caldă a verii să pătrundă pentru a elibera culorile vesele ale copilăriei acolo unde doar cenuşiul sordidului are de obicei voie să existe. De altfel, intervenţia luminozităţii estivale într-o realitate dezolantă aminteste de atmosfera efervescentă în care a fost plasată drama altor marginali, dar aflaţi la vârsta adolescenţei, într-un alt film reprezentativ pentru America reală, adesea uitată – American Honey.

La succesul filmului The Florida Project (atât în rândul publicului, cât şi al criticilor) au contribuit nu doar imaginile tandre ce transpun dintr-o perspectivă duioasă o lume a învinşilor vulnerabili. Filmul a cucerit spectatorii mai ales datorită interpretării pline de umor spontan şi autenticitate a unor actori aflaţi la vârsta copilăriei.

foto: A24/www.rollingstone.com/movies/reviews

Redarea tandră a unei lumi ameninţate de sărăcie şi degradare a făcut dintr-un film realist ce prezintă vieţile triste ale americanilor săraci eşuaţi în zonele nevăzute din vecinătatea mirificului Disneyland o poveste luminoasă despre importanţa vindecătoare a prieteniei în momentele dezolante. În centrul acestei poveşti se află două fetiţe – Moonee (Brooklynn Prince) şi Jancey (Valeria Cotto). Ele trăiesc în camerele unui hotel din Orlando, aflat în apropierea celebrului paradis al copiilor – Disneyland.

Moonee împarte camera unui hotel ieftin cu mama ei, care pare abia ieşită din adolescenţă. Fără un job stabil, mama ei Halley (Bria Vinaite) se află într-o continuă vânătoare de bani pentru plata săptămânală a camerei de hotel, neavând vreo ezitare în a recurge la metode aflate la limita legalităţii pentru a face rost de suma necesară. Jancey o are doar pe bunica ei, mult mai responsabilă decât mama lui Moonee. Cele două fetiţe se simpatizează încă de la prima întâlnire şi ajung nişte prietene de nedespărţit. Împreună se ţin de tot felul de ghiduşii care, pe cât de amuzante şi originale par la prima vedere, pe atât de exasperante pot fi uneori pentru adulţii din jur.

Deşi viaţa lor este departe de a fi colorată precum hotelul destinat familiilor ce vin să petreacă nişte clipe de neuitat la Disneyland, imaginaţia bogată le furnizează soluţii pentru a transforma detaliile în care alţii văd numai dezolare în surse ale distracţiei pline de amuzament. Nu pot avea parte de bucuria copiilor din familiile fericite care se duc la Disneyland? Nu-i nimic! Îşi fac propriul parc de distracţii din hotelul ieftin vopsit în nuanţe pastel, pentru a semăna cu un castel. Nu pleacă în vacanţă? Atunci inventează non-stop tot felul de jocuri folosindu-se de camerele strâmte ale hotelului, inclusiv de cea secretă, de unde se controlează circuitele electrice. Nu au bani de îngheţată? Fac rost uşor de ei, născocind tot felul de idei simpatice pentru a nu părea nişte cerşetoare agasante când le cer bani turiştilor. Se plictisesc în lungile zile de vară? Deloc! Nişte case părăsite devin noile decoruri ale filmului imaginar din mintea fiecăreia, iar nişte văcuţe ieşite la păscut o face pe una dintre ele să-i spuna celeilalte că a dus-o la un safari.

foto: A24/www.theglobeandmail.com/arts/film

Oricât de tristă ar fi situaţia lor de viaţă, spectatorul din sala de cinema nu va rămâne multă vreme în ipostaza celui ce simte apăsarea, care se simte nepuntincios în faţa unei lumi nedrepte cu micuţii care provin din familiile defavorizate. El va râde împreună cu personajele aflate la vârsta copilăriei, gândindu-se nostalgic la anii în care se înfiripau primele lui relaţii de prietenie.

Pişicherele Moonee şi Jancey întreţin o atmosferă veselă prin soluţiile care mai de care mai trăznite, inventate pentru a trăi fiecare moment zâmbind. Chipurile lor mereu surâzătoare emană acea ghiduşie caldă pe care o descoperi mai degrabă la copiii ai căror părinţii îi ţin departe de partea mai puţin frumoasă a vieţii. Nu vezi deloc nişte expresii faciale asociate copiilor fără copilărie, maturizaţi înainte de vreme, pe ale căror chipuri fie se citeşte resemnarea depresivului, fie ura feroce faţă de semenii mai norocoşi decât ei.

Personajele filmului nu au încrâncenarea copiilor amărâţi, care te sperie când te săgetează cu privirea ce anticipează conştientizarea timpurie a inegalităţii sociale ce face din marginali nişte paria. Moonee şi Jancey nu dau semne că ar tânji după ce nu au, fiind mult prea preocupate de găsirea micilor bucurii (cum ar fi un borcan cu dulceaţă), pe care le împart mereu, şi de mai ales de născocirea unor noi metode de a-şi umple timpul în curgerea monotonă a zilelor petrecute în curtea hotelului.

La reuşita lor de a se îndepărta (măcar imaginar) de realitatea apăsătoare contribuie din plin şi managerul hotelului, pe nume Bobby, interpretat convingător şi empatic de Willem Dafoe. Atitudinea lui tolerantă faţă de şotiile copiilor inventivi, ce pun în pericol reuşita afacerii, le asigură acestora un mediu protector, în care să poată visa. Bobby poate fi considerat acea tipologie a omului ce şi-a păstrat compasiunea într-o lume dură. Este răbdător precum un tată şi încearcă să o ajute pe mama lui Moonee atunci când ea se implică în activităţi ce riscă să atragă blamul celor din jur.

foto: A24/www.orlandoweekly.com/Blogs/archives/2017

Înainte de a intra în sala de cinema, ai fi tentat să crezi că vei vedea un contrast dureros între lumea tandră a copilăriei şi realitatea brutală. Să anticipezi o succesiune de evenimente ce ameninţă să pervertească, apoi să devoreze personajele care, aflate la vârsta copilăriei, îşi contruiesc o realitate paralelă, unde ludicul şi gândirea magică le apără. Însă filmul nu se bazează pe contrastul dintre inocenţă şi brutalitate, nici măcar la nivel vizual, prin folosirea culorilor.

Sean Baker nu desparte cele două lumi – a copiilor visători şi cea a unor adulţi epuizaţi de necazuri -, ci le face să se întâlnească luminos, chiar şi în situaţiile tensionate. Cele două lumi trăiesc într-o simbioză. Nu se anulează reciproc. Lumea copiilor face suportabile decorurile dezolării în care trăiesc americanii fără o locuinţă stabilă, adesea deveniţi invizibili, împinşi la periferia spaţiilor urbane care trebuie să simbolizeze triumfal gloria tărâmului unde fiecare se poate realiza dacă îşi doreşte cu adevărat. Realitatea adulţilor se lasă transformată de jocurile copiilor, pe care nu îi face să se simtă stingheri decât atunci când repercusiunile ameninţătoare ale iresponsabilităţii celor mari au nevoie de intervenţii ferme venite întotdeauna din exterior.

La un moment dat, ai impresia că până şi adulţii împrumută ceva din mijloacele folosite de copii pentru amânarea confruntării cu partea reală a vieţii. Mama lui Moonee, eterna adolescentă pierdută, favorizează întâlnirea celor două lumi, deoarece ea însăşi pare un copil mare, care îi zâmbeşte complice fiicei atunci când primeşte reclamaţii de la alţi locatari ai hotelului, care se plâng de glumele uneori obraznice ale copiilor.

foto: A24/www.newsroom.co.nz

Reprezentarea vizuală a întâlnirii dintre lumea copiilor, infuzată de optimismul molipsitor al culorilor vibrante, şi realitatea ternă, captată astfel încât să amintească de autenticitatea unui documentar, i-a făcut pe spectatori şi pe critici să aprecieze talentul lui Sean Baker de a reda necosmetizat lumea unor marginali, fără a recurge însă la imagini dure ale marasmului ce descrie o societate americană schizofrenă. În The Florida Project, sărăcia nu este reprezentată prin acele nuanţe sumbre ce descriu adâncirea în mizerie. Nu vezi decoruri sufocante, claustrofobe, şi nici realitatea care deformează caractere încă din copilărie, plantând de timpuriu mugurii delincvenţei. Copiii îşi păstrează naivitatea şi duiosia, chiar şi atunci când preiau înjurăturile adulţilor, făcând o joacă din rostirea lor.

Dar cum să redai prin scene luminoase o realitate ameninţată de un viitor opturat? Prin alegerea spaţiului, devenit un personaj tăcut, însă omniprezent şi plin de semnificaţii ce nu pot fi redate prin cuvintele adulţilor. Acest spaţiu este chiar hotelul unde se desfăşoară acţiunea. Culoarea hotelului – un mov strident ce aminteşte de căsuţele de jucărie ale prinţeselor Disney – pe fundalul însoritelor zile de vară din Florida, şi captarea luminii naturale permit simbolizarea credibilă a inocenţei din perioada copilăriei, menţinând în acelaşi timp un ton realist în redarea necosmetizată a lumii.

Datorită nuanţelor folosite, mai ales cele ale hotelului, graniţele dintre lumea transformată de imaginaţia celor două copile şi lumea adulţilor ce trebuie să pună o pâine pe masă la finalul zilei sunt mai degrabă fluide. Această fluiditate a graniţelor se reflectă şi în alegerea personajelor. Vei regăsi în film unele tipologii devenite deja clasice în astfel de poveşti – tipologia mamei iresponsabile, care se comportă infantil şi face slalom printre responsabilităţi de parcă ar fi o adolescentă rebelă şi impulsivă, fugită de acasă pentru a se duce la un festival cool alături de prieteni; tipologia bunicii rămase unicul sprijin al nepoţilor abandonaţi de mamă; tipologia bărbatului singuratic, însă manifestând o mare grijă pentru copiii aflaţi în situaţii periculoase.

Dacă actriţele care interpretează rolul copiilor au impresionat prin expresivitatea de ştrengăriţe carismatice, având mereu replici spontane amuzante în arsenalul folosit pentru negocierea limitelor, actorii ce interpretează rolul adulţilor impresionează prin autenticitate. Această autenticitate aminteşte de credibilitatea asociată unui documentar ce îţi permite intrarea într-o lume inaccesibilă celor având o viaţă normală, aşezată.

Scenele în care apare lumea adulţilor te fac să-l compari pe Sean Baker cu autorul empatic al unor documentare. Este dornic de a sensibiliza, preferând să pună greşelile adulţilor pe seama vulnerabilităţii alimentate de statutul de marginali, în loc să denunţe aspru slăbiciunile acestora.

Dincolo de povestea emoţionantă, filmul The Florida Project îţi va rămâne în memorie şi datorită unui tur de forţă actoricesc oferit de copii, un tur de forţă în care spontaneitatea ce le-a permis improvizarea unor replici memorabile, naturaleţea şi lejeritatea gesturilor sunt cheia unei apropieri empatice a spectatorului de universul uman surprins în film.

Citeşte şi Wonder Wheel – Un răsfăţ vizual oferit de Woody Allen

The Rider – Sensibilitatea unui cowboy

Wonder Wheel – Un rasfat vizual oferit de Woody Allen

The Rider – Sensibilitatea unui cowboy

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here