FNT 2013: Troienele lui Andrei Şerban – O experienta anti-intelectuala

0
225

Prim planul celor dintâi zile ale Festivalului Naţional de Teatru 2013 a fost ocupat de noua versiune a spectacolului Troienele, realizat de Andrei Şerban acum mai bine de patru decenii în Statele Unite. Dacă iniţial opera făcea parte, alături de Medeeaşi Electra, din spectaculoasa Trilogie greacă, aceasta a trecut, pe parcursul timpului, prin trei montări succesive, astăzi aflându-se în repertoriul Operei Naţionale din Iaşi.

Strict din perspectiva subiectului, spectacolul înfăţişează sfârşitul războiului troian, când aheii iau prizoniere femeile troiene, în frunte cu exponentele lor cele mai de seama –  Hecuba, Elena, Cassandra, Andromaca. Nimic neobişnuit până acum, doar că Andrei Şerban a pus în scenă opera în greaca veche, fără subtitrare. Trecând peste bariera lingvistică, înţelegi că miza spectacolului stă, de fapt, în altă parte. Pe această linie, într-un interviu acordat la începutul anului, regizorul aduce câteva clarificări, mărturisind că spectacolul nu a fost conceput ca o experienţă intelectuală, ci, dimpotrivă, ca una anti-intelectuală, pe care trebuie să o simţi, nu să o înţelegi.

Ideea regizorală este potenţată de renunţarea la separarea convenţională a actorilor de spectatori. În loc să îşi ocupe, cuminte, locurile pe scaune, publicul este condus la începutul spectacolului de către soldaţii ahei undeva în culise, pe ritmul sacadat al bătăilor de suliţe şi al tobelor. De acolo va asista, în picioare, la trei momente cheie ale tragediei lui Euripide : avertismentul profetic al Cassandrei, lamento-ul Andromacăi în încercarea ei de a-şi salva fiul şi ponegrirea Elenei, considerată vinovată pentru declanşarea războiului. Andrei Şerban creează din acest ultim moment una dintre cele mai „tari” scene teatrale de până acum: o Elena dezbrăcată aproape complet, căreia i s-a smuls de pe cap peruca, mânjită pe corp cu sânge, paie şi noroi, violată  şi răstignită, apoi. Episoadele sunt cu atât mai intense cu cât se petrec chiar în mijlocul publicului- purtând făclii aprinse sau care de lemn, troienele captive şi aheii se mută dintr-o parte în alta a spaţiului de joc, croindu-şi drum printre spectatorii contrariaţi.

 

 

În încercarea de a-şi asigura un loc în mulţime, cei din urmă sunt nevoiţi să îşi schimbe constant poziţia şi să se replieze rapid, călcându-se de multe ori pe picioare. La reprezentaţiile de săptămâna trecută, intenţia regizorului de a duce interacţiunea artiştilor cu publicul la un alt nivel a fost umbrită, din păcate, de neajunsurile spaţiului în care s-a desfăşurat spectacolul – sala Majestic a teatrului Odeon s-a dovedit neîncăpătoare pentru toţi cei veniţi să vadă tragedia.

Trecând peste neplăcerile de rigoare, artiştii Operei Naţionale din Iaşi reuşesc să stârnească energii vibrante şi să creeze o atmosfera specială, de ritual. Poate cel mai mare merit îi revine aici corului feminin, în care imprecaţiile şi blestemele Hecubei (Simona Titieanu) se îmbină cu incantaţiile păgâne rostite de Cassandra (Cristina Grigoraş), cu tânguirile Andromacăi (Marinela Nicoară), dar şi cu ţipetele Elenei (Ana Maria Donose Marcovici). Muzica este semnată de Elizabeth Swados, cea care în 1974 compunea varianta originală pentru operă.

În cea de-a doua parte tonalitatea se schimbă, căpătând accente lirice – cortina se ridică, iar la balconul sălii de spectacol femeile troiene, cu lumânări aprinse în mâna, îşi plâng durerea. Bocetul lor sfâşietor se va estompa apoi treptat, lăsând loc unei resemnări calme, anticipativă pentru exilul şi călătoria pe mare din finalul tragediei.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here