Forget me not – inertia uitarii

0
190

Memoria și trecutul pe care aceasta îl depozitează, actualizându-l de fiecare dată în prezent și dându-i un sens posibil în viitor, sunt singurele care ne conferă identitate și coeziune – într-un cuvânt, personalitate. Fără ea, ne pierdem coerența temporală și spațială. Pierderea ei afectează limbajul, transformându-l pe cel suferind într-un organism inert, mult mai aproape de regnul animal – sau poate chiar sub acesta, de vreme ce multe dintre nevoile vitale sunt anihilate. Aceasta este condiția celor atinși de Alzheimer. Aceasta este condiția lui Gretel, mama regizorului David Sieveking.

Întors acasă, pentru a-și ajuta tatăl la îngrijirea lui Gretel, David se vede confruntat cu noul chip al mamei sale, o imagine slabă a ceea ce cunoscuse. Boala a avut un ritm alert, a atins memoria implacabil, ștergând nume, locuri, întâmplări care alcătuiau lumea acestei familii. Rămas singur cu mama sa, pentru a-și lăsa tatăl să meargă într-o scurtă vacanță, David descoperă cât de greu este să ai grijă de cineva afectat de Alzheimer. Se străduiește să-și scoată mama din somnolență, o îndeamnă la tot felul de activități, se încăpățânează să nu creadă că boala a atins-o ireversibil. Dar răspunsul este unul dur: nu mai este nimic de făcut. Memoria se șterge pe zi ce trece, nimic nu mai pare să-i țină legați. Doar un sentiment de iubire care-l determină pe David să afle mai multe despre părinții lui.

Așa descoperă, din poveștile tatălui său și ale persoanelor care i-au fost alături lui Gretel înainte de boală, că părinții lui, atât de uniți aparent, au avut o căsnicie „deschisă”, fiind liberi să aibă și alte legături. Această „înțelegere” i-a provocat multă suferință lui Gretel, așa cum reiese din jurnalele sale de tinerețe, pe care Malte, soțul ei, le citește acum. Dar, în ciuda greutăților, a geloziei sau a tentației de a renunța la căsătorie, au decis să meargă mai departe.

Boala lui Gretel pare încă și mai cumplită pe măsură ce afli cât de activă fusese în tinerețe, participând la numeroase cauze sociale alături de Malte. Contrastul puternic dintre imaginea decrepitudinii cu care este confruntat în prezent David și trecutul activ al mamei sale accentuează sentimentul de alienare și de tristețe care marchează documentarul și pe realizatorul său. Acest contrast este sporit prin apariția mamei lui Malte, internată într-un azil de bătrâni. Aceasta are 96 de ani, Gretel, 73, dar există o diferență frapantă între luciditatea primeia și pierderea de sine a celei din urmă.

Familia este pusă în fața unei decizii care împarte opiniile membrilor săi: să fie sau să nu fie internată Gretel într-o instituție specializată? Malte, soțul ei, este excedat și speriat. Inițial, alege varianta azilului, însă remușcările îl fac s-o ia înapoi acasă pe Gretel și s-o îngrijească până în momentul morții. Dacă memoria n-o mai ajută pe Gretel, tot ea este aceea care îi leagă pe membrii familiei, le inspiră iubirea care îi ajută să-i poarte de grijă și să-i fie alături în ultimele clipe.

Mărturia vizuală a lui David Sieveking nu este una „artistică”, ci mai degrabă constituie o recuperare sentimentală a memoriei, singurul mod de a rezista ravagiilor bolii. Memoria imaginii și a cuvintelor se opune neantului uitării într-o manieră sinceră, încărcată de iubire filială. Coloana sonoră, un cântec de copii, subliniază și ea condiția lui Gretel, care regresează spre un stadiu de dinaintea cuvintelor. Un stadiu al inocenței, dar și un stadiu al morții.

 

David Sieveking a studiat regie la Academia de Film și Televiziune din Berlin. În aceeași perioadă, a lucrat ca editor și actor. În 2003, a participat la Berlinale Talent Campus. Alte documentare realizate de el: „Senegallemand” (2007), „David wants to fly” (2010).
 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here