Foxtrot – Te ia prin surprindere in fiecare scena

0
855
foto: Sony Pictures Classics/variety.com/2018/film/news

Filmul lui Samuel Maoz are toate şansele să rămână unul de referinţă, despre care se va discuta cu admiraţie datorită originalităţii în folosirea cu sens metaforic-absurd a calităţilor vizuale. Totodată, Foxtrot are potenţialul unui film controversat, despre care se va vorbi mereu cu patimă când se încing spiritele, din cauza mesajului politic exploziv ascuns în drama personajelor. Deşi este un mesaj universal, adică valabil pentru orice spaţiu geografic ameninţat de război, în contextul actual poate fi interpretat ca un afront adus ţării de unde provine regizorul (Israel).

Distins cu Leul de Argint la Veneţia, Foxtrot este un film care te va surprinde şi impresiona aşa cum ar face-o un dans inventat de un coregraf despre care poţi spune că este deopotrivă genial, excentric, inventiv, sensibil, caustic, empatic şi al naibii de ţăcănit.

Mulţi ar fi tentaţi să afirme că doar unui om cam ţicnit i-ar fi dat prin cap să asocieze grotescul şi absurdul războiului cu mişcările unui dans de societate executat cu exuberanţă şi lejeritate ademenitoare în saloanele interbelice frecventate de frumoşii libertini. Dar să nu uităm că ne aflăm pe tărâmul plin de surprize al umorului evreiesc, un izvor abundent în care s-au revărsat în acelaşi timp sarcasmul pe cât de tăios pe atât de duios, murmurul prigonitului deposedat de ce are mai scump pe lume, mascat de hohote de râs, pofta de viaţă care nu se dă bătută nici în faţa morţii hâde şi poeticul asociat unui decor minimalist în care s-au camuflat suprarealismul şi detaliile demne de scenele teatrului absurd.

Prima scenă te face să anticipezi (greşit) un film tern despre încercarea unui cuplu israelian de a supravieţui psihic după ce reprezentanţii armatei îi bat la uşă pentru a-l anunţa că fiul pe nume Jonathan (Yonaton Shiray), aflat la cea mai frumoasă vârstă, a căzut la datorie, adică apărând graniţele Israelului. Doar că Samuel Maoz este un regizor care ştie că drama are nevoie de umor, luciditatea de intervenţia plauzibilă a miracolului şi realul de absurd pentru a trasmite mai bine durerea umană fără a cădea în patetimsul plin de clişee sau în grotescul hiperealist al unei scene de bătălie.

Samuel Maoz deturnează şirul evenimentelor de la făgaşul predictibil al unui travaliu de doliu, acordându-le un răgaz personajelor, care află, peste câteva ore, de la aceiaşi reprezentanţi ai armatei, că de fapt fiul lor trăieşte, că de vină pentru vestea tragică ar fi fost o confuzie. Această deturnare a previzibilului, începută cu vestea cea bună, face trecerea bruscă, dar bine calculată, spre dimensiunea suprarealist-alegorică a evenimentelor.

Din apartamentul elegant situat în Tel Aviv, decorat în stilul minimalismului impus de arhitecţii vizionari ai secolului XX (tatăl este el însuşi arhitect), te vei trezi brusc în faţa unui soldat care îţi prezintă paşii de foxtrot, într-o scenă pe cât de simplă, pe atât de greu de uitat. Apoi vezi o camilă graţioasă, care păşeşte duios când se ridică bariera la punctul de trecere al frontierei păzite şi de băiatul cuplului Feldman.

Acolo unde pare să se sfârşit totul pentru cuplul Feldman – interpretat de Sarah Adler şi Lior Ashkenazi – se deschide până la urmă imediat o breşă în realitatea obturată după teribila veste. Această breşă absoarbe coerenţa dată de rutina cotidiană, transformând povestea într-un vârtej ameţitor de evenimente plasate în decoruri aparent banale, dar în care obiectele alcătuiesc o compoziţie stranie.

foto: Sony Pictures Classics /www.vulture.com

Regizorul ştie mai ales că filmele bune transmit mesajul dorit luând spectatorul prin surprindere. De aceea foloseşte un mix imprevizibil şi antrenant de elemente vizuale ce dilată realitatea până la halucinantul alegoric, perfect pentru metafora ascunsă în paşii de foxtrot executaţi cu multă pricepere şi pasiune de un soldat care uită că are în mână o puşcă nu o parteneră dezinvoltă. Folosirea dansului ca metaforă pentru a exprima legătura dintre angoasele personale şi memoria colectivă a unui popor nu este o noutate pentru cei familiarizaţi cu spectacolele magice, uimitoare şi răvăşitoare ale coregrafilor israelieni, aşa cum sunt cele surprinse în captivantul documentar Mr. Gaga.

Odată schimbat decorul apartamentului avangardist rafinat al părinţilor lui Jonathan Feldman, te trezeşti în acel spaţiu al deşertului ofertant pentru alunecarea poetic-filosofică în suprarealismul cu tâlcuri subversive la adresa puterii. În acest deşert surprins în zilele ploioase, când nisipul devine păstos (şi pictural), timpul încetineşte, singurătatea îi face pe camarazii de arme să spună poveşti amuzante şi să denunţe absurdul unei tinereţi irosite în cazarmă, iar liniştea permite nişte breşe spre o realitate ce începe să semene cu un spectacol de teatru absurd. Este un spectacol absurd plasat într-un spaţiu filmat astfel încât să iasă din limitele geografice şi temporale, încât să pară uitat undeva la capătul lumii, unde vechile reguli sunt suspendate şi unde o altă realitate, kafkiană, se poate impune ameninţător.

Exact ca spectatorii unei piese de teatru absurd, vei fi intrigat, sensibilizat şi zguduit de acest film, dar nu vei putea să emiţi o sentinţă clară legată de mesaj. Ar putea fi un mesaj subversiv exprimat prin detalii ce împing realul spre halucinant, aşa cum se întâmplă în teatrul avangardist, deşi nu este un film inaccesibil. Ar putea fi o alegorie candidă şi totodată capabilă să exprime sinistrul ce abia aşteaptă să scoată capul la suprafaţă în timpul războiului (un sinistru exprimat prin apariţia de câteva minute a unui personaj masiv, ce seamănă cu un capcăun de neînduplecat, cu o fiinţă mitică diabolică, dar care în acest film reprezintă autoritatea armatei). Nu puţini vor fi aceia care vor detecta în spatele ritmului liniştit în care curg scenele un mesaj politic exploziv, ce denunţă spiritul belicos din Orientul Mijlociu. Însă nu este un mesaj ce vizează tabăra palestiniană, ci unul care loveşte din plin în armata israeliană.

Samuel Maoz face parte din categoria regizorilor care nu au nevoie decât de un spaţiu geometric plat, cu puţine obiecte, pentru a te ţine atent de la început până la final şi pentru a-ţi da impresia că poate răsări brusc, în mijlocul unei încăperi simple, tocmai acel detaliu menit să declanşeze adevărata dezlănţuire a emoţiilor, pentru deblocarea dinamismul aşteptat după scenele ce solicită răbdarea. Folosirea decorurilor şi construirea graniţei permeabile ce permite alunecarea bruscă din real în irealul bine ancorat în problemele sociale ale Israelului, fără a părea o ruptură artificială, o scăpare a regizorului, poate fi un bun exemplu de maximă fructificare estetică a minimalismului ce exprimă de obicei ariditate şi apatie.

Scenele din cazarmă sunt plasate în decorul angoasant şi claustrofob al unui paralelipiped de metal, ce ţine loc de dormitor pentru soldatul Jonathan Feldman şi camarazii săi. Acest decor strâmt este cum nu se poate mai prietenos cu lărgirea perspectivei realiste spre un suprarealism subversiv, prin focucarea asupra detaliilor banale, a căror apariţie începe să semene cu defilarea insolit-metaforică a elementelor ce alcătuiesc un fals decor banal, ca într-un tablou suprarealist.

De fapt, întregul film îţi dă impresia că nimic nu apare întâmplător, că fiecare obiect şi element ce par din alt spaţiu urmează să îşi dezvăluie scopul nebănuit inţial, însă util pentru a întreţine imprevizibilul. Modul în care Samuel Maoz surprinde spaţiile interioare claustrofobe sau aride şi relaţia personajelor cu ele te face să crezi că poţi fi luat oricând prin surprindere, chiar şi atunci când scenele curg într-un ritm lent, monoton.

Vei admira sincronizarea subtilă a elementelor din film, care înlătură impresia că există o relaţie schizofrenă între monotona realitate a personajelor adăpostite de pericole într-un spaţiu urban sofisticat şi realitatea absurdă a fiului soldat, nimerit într-un spaţiu rudimentar, departe de lumea civilizată, nevoit să doarmă într-o cutie de metal ce pare recuperată din cimitirul fiarelor vechi şi ruginite. Această sincronizare trimite la rolul salvator pentru continuitatea identitară pe care îl au poveştile transgeneraţionale, mai ales în spaţiul evreiesc sau în orice alt ţinut locuit de popoarele ce au cunoscut genocidul. Până şi din acest gen de poveste cu mesaj solemn, sacru, regizorul face o înşiruire ghiduş-ludică de amănunte simbolice.

Tatăl şi fiul nu sunt legaţi printr-o poveste moştenită de la strămoşi, ci mai degrabă printr-una cu tentă lubrică (dar nu mai putin profundă). Este o poveste în care tatăl, pe vremea când nu era tată, devine protagonistul unei întâmplări ireverenţioase la adresa moştenirii sacre. El povesteşte cum a vândut o preţioasă carte sfântă, lăsată moştenire, pentru a cumpăra o revistă pe a cărei copertă zărise un nud feminin. Vei descoperi astfel ce poate face inventivitatea regizorului din elementele vizuale ale unei reviste porno şi talentul la desen al fiului dintr-o poveste despre zorii erotismului de la pubertate, în anii în care o revistă deocheată era scumpă la vedere.

În imaginarul fiului talentat la desen, tatăl devine subiectul unor benzi desenate cu tentă alegorică, prin care sunt exprimate fragilitatea, pofta de viaţă, inocenţa şi toate acele trăsături umane sacrificate în timpul conflictelor armate. Povestea despre cum tatăl şi-a făcut rost de primele imagini interzise, devenind foarte popular printre colegi, va fi deturnată spre sensuri mult mai subtile şi profunde, care trimit spre opoziţia dintre frenezia vieţii şi perpetua ameninţare sinistră a războiului. Cei ce au citit marile romane ale scriitorilor evrei contemporani vor descoperi o abordare ludică a temelor esenţiale pentru memoria colectivă, precum identitatea, moştenirea culturală şi conflictul dintre individualitate şi loialitatea faţă de valorile colective prin datoria ce asigură continuitatea milenară.

Foxtrot este un film care implică ataşamentul spectatorului faţă de personaje şi faţă de natura umană, în general. La acest ataşament contribuie din plin alegerea actorilor, mai ales al celui din rolul tatălui, a cărui privire îţi va rămâne în memorie multă vreme. Lior Ashkenazi este un actor care, într-o singură privire, poate concentra o întreagă lume interioară plină de contradicţii. Privirea lui te ţintuieşte pentru a exprima ceea ce este foarte greu de exprimat: acel moment în care un chip aparent pietrificat le permite ochilor să conţină, în acelaşi timp, furia, deznădejdea, speranţa şi resemnarea, în timp ce alte mijloace ale comunicării verbale şi nonverbale au fost excluse.

foto: Sony Pictures Classics /www.hollywoodreporter.com

Foxtrot va fi mereu apreciat datorită originalităţii, calităţilor vizuale pline de metafore, care îi permit suprarealismului să ofere cel mai realist mesaj, dar mai ales datorită curajului de a transmite un mesaj exploziv la adresa politicienilor (indiferent de ţara din care provin) care susţin rezolvarea prin înarmare a conflictelor din Orientul Mijlociu.

Îţi recomandăm şi 5 filme despre lumi mai puţin cunoscute

5 filme care iti arata intr-un mod original problemele unor lumi putin cunoscute

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here