Francofonia – Luvrul impotriva barbariei

0
766

Francofonia - Mona LisaFrancofonia este un film pentru cei pasionaţi de artă, care au visat să se piardă prin încăperile unui mare muzeu precum Luvrul sau Ermitajul după ora stingerii, când toată lumea a plecat acasă, imaginându-şi cum picturile, sculpturile antice, nimfele de marmură şi toate acele scene vivante din picturile flamande prind viaţă. Francofonia ar putea fi un film despre cei ce vor să le ceară socoteală dictatorilor prin intermediul operelor de artă, care au fost privite şi ca mijloc de difuzare a imaginii unei puteri invincibile precum impunătoarele basoreliefuri şi statui babiloniene devenite inofensive, ba chiar sublime în spaţiul unui muzeu. Francofonia poate fi un act cinematografic de contestare a legitimităţii celor ce şi-au arogat dreptul de privilegiaţi ai sorţii care pot avea toate comorile vizuale la cheremul lor. Francofonia este povestea celor ce au acceptat un compromis pentru salvarea unei lumi de la distrugere până la graniţa colaboraţionismului, fara a fi umiliţi apoi în piaţa publica de mulţimea furioasă. Francofonia vorbeşte despre ce se ascunde în spatele maniei de a strânge cât mai multe opere în acelaşi loc şi despre grandoarea artei transformate în demnitate când măreţia imitată de cotropitori se preface în grandilocvenţa grotescului. Francofonia mai este şi un film despre un Paris abandonat în faţa tancurilor naziste şi despre un muzeu ce a devenit o ţintă, dar fără a fi şi pradă de război. Francofonia nu este însă un film înspăimântător, chiar dacă aminteşte de un război în care violenţa şi maleficul au depăşit multe limite.

Francofonia - importanta muzeuluiProiectat în avanpremieră în România după Fiul lui Saul, Francofonia, considerat a fi unul dintre filmele care au impresionat publicul la Festivalul de Film de la Veneţia, pare o oază a liniştii stranii din care încep să răsară statui asiro-babiloniene, sfincşi egipteni sau Diane graţioase după ce tot mai mulţi fug din Parisul ocupat de uniformele verzi ale armatei hitleriste. Nu te poţi abţine să nu te întrebi dacă perspectiva melancolic-onirică specifică unor cadre semănând cu acele fotografii interbelice, decolorate până într-acolo încât ajung să transforme timpul într-un fundal vaporos, nu a făcut din Francofonia, acest film despre Luvrul sub Ocupaţie, lansat în acelaşi an cu unul dintre cele mai aclamate şi terifiante filme despre Holocaust, un refugiu vizual nelumesc, în care spasmele terorii par să fie domolite într-un spaţiu al frumosului ce poate deveni acel loc imaginar spre care alunecă, într-o reverie securizantă, victimele unei traume atunci când nu se mai pot opune agresorului, aşa cum nici Parisul nu a reuşit.

Francofonia - Luvrul parasitFrancofonia se deovedeşte a fi suficient de insolit, fragmentar şi nonconformist în relaţia cu acele convenţii ale unui scenariu narativ încât să fie apreciat de cinefilii experimentalişti, şi suficient de ancorat în detaliile istorice încât să pară mai mult decât un alt documentar spectaculos deturnat în direcţia unei meditaţii asupra relaţiei dintre artă, convenţional, putere şi clişee de un regizor al filmului de artă, aşa cum este şi răsfăţatul cinematografiei ruse contemporane, Alexandr Sokurov. Să transformi într-un scenariu cu tentă experimentală istoria unui muzeu devenit un loc de pelerinaj pentru turiştii unei arte considerate obositoare de către iubitorii avangardei este la fel de greu de imaginat la început cum ar fi o variantă a romanului Pe aripile vântului ecranizată de Godard sau de Antonioni. Ce-i drept, Luvrul deţine o abundenţă de simboluri vizuale iconice ofertante pentru un film de avangardă, că doar precedentul privind reinterpretarea vechiului devenit un patrimoniu sacru al percepţiei colective greu de schimbat a fost realizat de Magritte, ce nu s-a sfiit să recurgă la folosirea unor elemente renascentiste în compoziţii onirice iconoclaste. Fascinat de Luvrul devenit o lume în sine şi o fortăreaţă ce atrage, dar îi ţine la distanţă până şi pe cei mai de temut cotropitori, Sokurov realizează un colaj ludic între cinematografie, grafică, documentarul precis bazat pe imagini de arhivă cu Hitler privind turnul Eiffel, fotografie şi confesiune pentru a te face să-ţi declari iubirea necondiţionată faţă de civilizaţia vest-europeană ca ultim bastion în faţa barbariei.

Francofonia - Luvrul desenatDacă nu ai fi ştiut că este vorba despre Luvrul plin de rame goale şi încăperi pustiite de oamenii ce au pus capodoperele la adăpost, într-un timp record, pentru a nu-i tenta pe nazişti, ai fi zis că ai în faţa ochilor galeria unei zile de vară din Parisul luminii roz, al apusurilor decolorate din fotografiile de epocă expuse prea mult la lumină şi al clipei trecătoare, dar generoase cu voluptăţile trândăviei din cafenele, ale plimbărilor pe malul Senei şi ale bucuriei ce ţine de un carpe diem tradus prin la vie en rose. Dar, exact când vei fi gata să-l întrebi pe Sokurov dacă are de gând să iniţieze un joc experimental cu memoria timpului, care să permita o retrospectivă luminoasă a Ocupaţiei, la fel de greu de acceptat precum imaginea calmă a unui dandy ce serveşte liniştit deliciile unei patiserii când trupele naziste încep să întindă zvastica prin tot Parisul, te linişteşti. Sokurov nu a uitat nici de blamul abătut asupra guvernului de la Vichy, nici de lăcomia ocupanţilor ce râvneau la posedarea Luvrului şi nici de izolarea lugubră a Leningradului. Doar că, în loc să-ţi dea fiori, te vrea în postura de spectator, ce zâmbeşte amar şi cu subînţeles, al unei istorii în care legătura dintre tiranie şi arta învestită cu forţa unui simbol prin imaginea muzeului devenit paradis pentru unii, cavou al clişeelor veşnice sau întruchipare a dorinţei de putere pentru alţii, este de fapt un joc absurd al orgoliilor, al obsesiei pentru notorietatea postumă şi al supunerii.

Francfonia - inamicii si Mona LisaTe găseşti în punctul de întâlnire al celor două elemente capabile să trezească nişte trăiri intense: Luvrul, cu ale sale coridoare şi lucarne imense, ce transformă încăperile interminabile într-un ocean de comori, pe fundul căruia de afla privitorul copleşit de plăcerea oferită de un extaz de tip estetic, şi coloana maşinilor naziste, ce regizează o coregrafie a ordinii sinistre inadecvate în ceea ce a fost până atunci o lume a lejerităţii hedoniste ridicate la arta acelui savoir vivre parizian, cu monumente, dar şi cu simboluri ale deliciilor efemere. Alt regizor ar fi realizat un film de acţiune despre triumful artei în lupta cu barbaria invadatorilor, abundent precum o alegorie barocă devenită o frescă de mari dimensiuni, încărcată până la refuz cu personaje secundare, contorsiuni ale trupurilor, imagini ale carnagiului şi ale agoniei redate estetic, şi multe centre de interes ce-şi dispută, la rândul lor, supremaţia în câmpul vizual. Dar în filmului lui Sokurov, rezistenţa Luvrului este mută, la fel ca toate muzeele care-şi văd cu nonşalantă de eternitatea lor atâta vreme cât nu sunt deranjate. Singura lui armă este atemporalitatea sublimului prin alăturarea unor opere de artă aduse din toată lumea încât să-ţi fie imposibil să le vezi pe toate într-o viaţă, chiar şi dacă te muţi la Luvru.

Aşadar, confruntarea dintre nazişti si Luvru este de fapt o delimitare între interior şi exterior, amintind de scopul iniţial al muzeului, proiectat pentru a fi o fortăreaţă, devenită treptat un paradis al varietăţii, un oras în interiorul oraşului, un ideal, un simbol al trecutului detestat de revoluţionari, dar îmbogăţit de celebrul fiul al revoluţiei, nimeni altul decât Napoleon. În interior este Luvrul, prezentat prin amestecul dintre ficţiune, satiră şi documentarul plin de reflecţiile îmbibate în acea nostalgie ludică prezentă în filmele lui Wes Anderson, dar subtil rusificată prin tonul ironic demn de o nuvelă a lui Gogol, dacă ar fi fost rugat să asigure voice over-ul acestui film. În exterior, Parisul ocupat scos din arhiva de filme. În interior a supravieţuit civilizaţia, în exterior a revenit barbaria. Şi tot în interior teroarea este alungată de stranietatea liniştii, a holurilor pustii şi a camerelor pline de antichităţi, încât ai impresia că ai nimerit într-o compoziţie suprarealistă în care Paul Delvaux s-a orientat către arta exotică.

Dacă tot am pomenit de Napoleon, un adevărat monument al istoriei, atunci trebuie să dăm în vileag prezenţa lui alături de Marianne (Johanna Korthals Altes), simbolul feminin al revoluţiei franceze, inventat de Eugene Delacroix. Intervenţia lui apără filmul de la o alunecare într-o zonă enervantă a documentarului didacticist în stilul moralizator al filmelor comuniste, stil pe care Sokurov îl parodiază inteligent. Interpretat de Vincent Nemeth, Napoleon îşi revendică înzestrarea Luvrului cu antichităţile capturate în războiul purtat de fapt în numele artei şi al frumosului, în timp ce porneşte la braţ alături de simbolul feminin al revoluţiei franceze în varianta stafidită, ce nu mai are nimic în comun cu fecioara având pieptul dezgolit ivit din spatele unui drapel fluturat în euforia libertăţii ce uneşte egalitatea cu fraternitatea. Hâtru şi băţos, acest Napoleon scund şi îndesat, uşor comic şi melancolic, se plimbă prin Luvrul căruia îi dau târcoale naziştii, cu Hitler în fruntea lor căutându-l din priviri când nici nu intrase bine în Paris. Ajuns la tabloul cu scena încoronării, lui Napoleon i se pare că zăreşte şi vreo câţiva prusaci pe fundal. Ori de câte ori îşi etalează importanţa în istoria Luvrului prin trofeele de război aduse din ţările cucerite, nu poţi să nu te gândeşti la omiprezenţa narcisismului tiranic în istorie, justificat prin facerea de bine odată cu îmbogăţirea trezoreriei artistice. Napoleon se erijează în rolul de curator al Luvrului, iar naziştii, în cel responsabil cu aşa-zisa înfrumuseţare a omenirii prin exterminarea celor indezirabili.

Francofonia - Napoleon si MarianneContrastul brutal între estetic şi război nu permite o imersiune bruscă, dătătoare de spaime şi indignare, cel puţin nu în vizunea regizorului Sokurov, ce-şi asumă curajul unui rol de narator hâtru, prezent printr-un voice over, care derulează imaginile de arhivă cu intratrea trupelor naziste în Parisul lăsat la discreţia lor, în timp ce îşi arogă dreptul de a-i reproşa ce are de reproşat guvernului fugit la Vichy, în special generalului Petain, şi de a-i dojeni pe Tolstoi şi pe Cehov, titanii dintr-un Luvru al literaturii ruse, care s-au dus la culcare la începuturile unui secol ce avea nevoie ca ei să stea de veghe.

De la fotografiile lui Cehov şi ale lui Tolstoi, te trezeşti în mijlocul unui dialog ce sfidează legile clasice ale coerenţei temporale, dintre vocea regizorului şi marinarul unui vas ameninţat de o furtună, urmând ca imaginea valurilor cotropitoare să se retragă pentru a permite scufundarea într-un cadru în care Parisul este prezentat în toată splendoarea lui iconică, simbolizată de acoperişurile şi ferestrele prinse în lumina rozalie a verii nostalgice dintr-o fotografie decolorată. Apoi intră în scenă trupele de ocupaţie. Totuşi, nu vei vedea arestări şi torturi, ci vei asista la schimbul de cuvintre dintre militarul ce vrea certitudini, dar este sedus de cultura franceză şi întârzie deposedarea Parisului şi a conacelor din împrejurimi de ce au ele mai de preţ –obiectele de artă- şi functionarul (francez) prin excelenţă, căruia i s-a dat Luvrul în custodie şi care se declară francez până în măduva oaselor atunci când este întrebat dacă ştie limba germană. În locul unei confruntări, vei avea un dialog din priviri întreţinut de Jacques Jaujard (Louis-Do de Lencquesaing), directorul muzeului Luvru, devenit simbolul funcţionarului loial până la capăt, şi nazistul ce îşi exibă emfatic iubirea pentru cultura franceză, dorind să pară un militar educat şi manierat- Contele Franziskus Wolff Metternich (Benjamin Utzerath).

Francofonia - rivaliiExact când aveai impresia că asişti la o înfrăţire întru artă a inamicilor, rusul Sokurov, prezent printr-un voice over, aminteşte cum militarii nazişti ce se dădeau galanţi în apropierea operelor de artă nu au fost la fel de amabili cu oamenii cărora le-au negat dreptul de a se numi oameni şi despre cum izolarea Leningradului în iadul îngheţat al iernii cumplite a transformat încăperile şi galeriile Ermitajului cu ramele goale într-o infirmerie imensă, unde nu se mai putea face nimic pentru oamenii morţi de foame. Şi tot Sokurov le bate în geam celor doi pasionaţi de artă ce par a se comporta unul în prezenţa altuia de parcă ar fi uitat că fac parte din tabere opuse, apoi îi invită la proiecţia unui film despre ce se va întâmpla cu ei după terminarea luptei, încât aceştia se găsesc în postura unor spectatori conservatori aduşi la premiera unui film experimental absurd, în care eroul salvator a fost bănuit de colaboraţionism, iar medalia de onoare i-a fost oferită cui se aştepta mai puţin.

Francofonia - NapoleonPelicula Francofonia a deschis ediţia din 2016 a Bucharest International Experimental Film Festival (BIEFF).

imagini: Films Boutique

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here