Frica. Scrisoare de la o necunoscuta – Redescoperirea unui vizionar

0
639

Având talentul unui scenarist de filme psihologice în stilul lui Hitchcock şi abilitatea de a drămui sensibilitatea astfel încât să-i permită unei poveşti de iubire destăinuite de o voce feminină să devină sfâşietoare fără a trece prin melodramă, Stefan Zweig face parte din categoria scriitorilor consideraţi moderni în secolul trecut, dar care îşi păstrează calitatea de vizionari şi peste o sută de ani (cel puţin). Intrat alături de Arthur Schnitzler (a cărui proză a inspirat scenariul filmului Eyes Wide Shut) în rândul avangardei vieneze din perioada interbelică, Stefan Zweig a uimit datorită observaţiei adânci şi incisive prin care scotea la suprafaţă trăirile abisale. Povestirile şi nuvelele sale, printre care şi Frica sau Scrisoare de la o necunoscută, au fost pentru literatura care a explorat psihicul feminin ceea ce au fost cărţile lui Sigmund Freud pentru analiza traumelor şi a nevrozelor, considerate nişte subiecte tabu, doar că Stefan Zweig a renunţat la bisturiul rece al şi la canapeaua psihanalistului pentru a intra în pielea unui regizor de thriller psihologic old school condimentat cu fiorii unui film noir.

Una dintre cele mai bune scrieri ale sale din perspectiva unei analize psihologice menite să dinamiteze valorile burgheziei vieneze a fost şi Frica. Dacă nu ar fi intervenit viziunea modernă asupra psihicului femin, povestirea nu s-ar fi diferenţiat cu mult de o poveste de iubire previzibilă sau de o variantă comprimată a romanului Anna Karenina, în care pasiunea clandestină a eroinei şi exuberanţa senzuală ar fi luat forma unei pedepse morale disproporţionate, în care amantlâcul ar fi fost urmat de prăbuşirea în dizgraţie urmată de fatalitatea cu iz de tragedie. Spre deosebire de Rusia lui Tolstoi, Viena secolului XX era mai ofertantă pentru burghezele ce îşi permiteau senzaţiile tari ale unei escapade renunţând la orice urmă de remuşcare şi dansând alături de viitorii amanţi chiar sub ochii soţului acceptat mai mult la insistenţele părinţilor grijulii. Din păcate, pe Irene, protagonista acestei nuvele, lipsa remuşcării o cam ocoleşte, la fel şi pasiunea investită într-o legătură secretă cu tipologia bărbatului-artist-boem, devenit acel trofeu extravagant ce putea resuscita viaţa afectivă a burghezei plictisite alături de soţul ce o trata cu acea condescendenţă arătată unui trofeu strălucitor, dar fără personalitate în decorul unei vieţi în care ascensiunea socială şi afacerile rivalizau cu plăcerile trăite în cuibul marital transformat în vitrina succesului pe toate planurile.

Ce părea a fi un act de sfidare al cuminţeniei burgheze recomandate unei femei din înalta societate, devine un drum amoros plat, apoi o invazie neprevăzută ce poate da peste cap liniştita viaţă previzibilă a lui Irene, tocmai când stabilise o rutină până şi în traiul ei clandestin, eliminând surprizele prin menţinerea unei frecvenţe uşor de controlat a întâlnirilor secrete, de parcă şi-ar fi păstrat atitudinea prevăzătoare şi în timpul amorului ilicit. Dar toată această ordine este cotropită de haos într-o zi când, ieşind discret din imobilul în care se afla şi apartamentul amantului, dă nas în nas cu o femeie ce îi reproşează vulgar escapadele nepermise unei bogătaşe ce se vrea ireproşabilă în ochii soţului. Agresivitatea grosolană a femeii ce părea o mahalagioaică irascibilă, gata să-şi ţintuiască prada rafinată şi uşor de jumulit, o ia prin surprindere pe Irene, o sperie, apoi începe să se transforme într-o teroare constantă, ameninţătoare şi chinuitoare pentru femeia ce vrea să-şi apare confortul burghez dincolo de graniţele căruia existenţa i se părea un tărâm sălbatic, neprimitor şi rapace, gata să înşface o soţie din lumea bună, ce a trăit până atunci departe de grija zilei de mâine.

Şantajista se va ţine scai de Irene şi îşi va face apariţia precum sabia lui Damocles ce aminteşte de sfârşitul iminent al unei vieţi de huzur, în care îşi putea permitea să jongleze uşor cu aventurile, cu apariţiile impecabile de la evenimentele mondene, alternând reputaţia unei soţii decente şi cochetăria unei petrecăreţe rafinate, ce ştie cum să ademenească şi când să oprească jocul flirturilor astfel încât totul să se rezume la un dans nevinovat, fie el şi unul pe ritmuri efervescente. Ai fi tentat să te amuzi, să consideri nuvela o imagine satirică a ipocriziei burgheze prin întâlnirea fetei răsfăţate, ce joacă rolul nevestei respectabile, cu lumea dezlănuţuită, ce o izbeşte în faţă cu apariţia unei femei vulgare, insolente, ce nu se sfieşte să o înfrunte, să dea buzna în lumea ei chiar dacă nu miroase a parfumuri scumpe sau nu cunoaşte regulile adresării în limba vorbită de high class-ul vienez. Doar Stefen Zweig a devenit cunoscut printr-o nuvelă în care tot spaima exagerată a femeii în faţa unor tentaţii erotice date în vileag era subiectul principal-Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei, dar în cazul protagonistei din Frica dispar nostalgia şi acel confident plin de toleranţă şi se instalează o teroare ce depăşeşte sfera explicaţiilor din paienjenişul pervers al vinovăţiei dublate de frica pierderii unui statut social confortabil. Teama lui Irene capătă proporţiile unei angoase, a unei terori halucinante, capabile de a-i deforma perceperea corectă a realităţii şi a relaţiei cu soţul ei, pe care începe să-l vadă în postura unui avocat încrâncenat, gata să încolţească persoana reprezentată de adversarul său din sala de judecată printr-un abil joc al tăcerilor şi al mimicii calculate. Stefan Zweig este un regizor perfect pentru a-ţi arăta cum toată existenţa burghezei şantajate, care îşi descoperă vulnerabilitatea, se poate transforma în filmul unei obsesii vecine cu patologia exprimată mai degrabă prin sugestii vizuale şi descrieri ale reacţiilor decât prin tabloul clinic al unui diagnostic, deoarece Zweig vrea să îi ofere burghezei plictisite rolul vieţii ei şi interpretarea desăvârşita a unei actriţe intrate în pielea unei protagoniste ce pare să-şi piardă minţile, nu înainte de a duce până la capăt jocul tensiunii emoţionale trepidante, ce o transformă în marioneta unui ceremonial social monden, în care vrea să mimeze cu toate atuurile din arsenalul demonstrativităţii unei şarmante abilitatea de a rezista sub presiunea unei ameninţări zdrobitoare ce vizează distrugerea unei reputaţii, care ar însemna de fapt izgonirea din paradisul unei vieţi fără griji.

Apariţia femeii care o şantajează este mai mult decât o întâlnire cu lumea plină de mizerie şi vulgaritate a delincvenţilor mai mult sau mai puţin mărunţi, care o acuză pe Irene de un nemeritat privilegiu ce-i asigură luxul de a-şi permite orice fără a fi nevoită să mai suporte şi consecinţele. Zweig nu vrea o simplă radiografie a culpabilităţii feminine într-o societate rigidă, ci o turnură psihologică dificil de anticipat, spre încântarea cititorului. Întâlnirea cu femeia venită dintr-un alt mediu social nu este o simplă reîntoarcere către sine a protagonistei care îşi reduce viaţa afectivă la vibraţiile unei vinovăţii acaparante, ce se transformă în timpanul care transformă brusc orice tensiune în trepidaţiile asurzitoare ale temerii şi angoaselor sufocante, revărsate în promisiunile castităţii şi alte pacte cu moralitatea. Reacţiile devenite nişte senzaţii corporale bulversante sunt un veritabil tur de forţă pentru Zweig atunci când începe sa descrie o victimă ajunsă în punctul culminant al terorii prelungite într-o agonie înăbuşită, în care stările de surescitare menite să mascheze teama şi prăbuşirea despresivă alternează în pasajele unei analize psihologice memorabile. Văzând modul în care Zweig surprinde avalanşa trăirilor, până atunci înăbuşite de o tăcere autoimpusă, gata să rupă acel baraj al convenţiilor sociale ce ajung să controleze până şi comunicarea între soţi, începi să te întrebi dacă nu cumva întâlnirea cu femeia şantajistă este mai mult legată de întâlnirea cu propriul psihic, mai bine zis cu partea lui abisală, cu tot ceea ce ţine de straniu, de stările inexplicabile provocate de ciocnirea cu neprevăzutul, cu necunoscutul.

Pentru Irene, şantajista este o barbară, o fiinţă venită din universul tabu, dincolo de graniţele unei lumi securizante revendicate exclusiv de moralitatea burghezilor, ce mimau în public o cumpătare după care îşi guvernau propria viaţă emoţioanală, în ciuda unor excese mondene cu efecte bine calculate înainte. Şantajista era străinul, cel ce nu aparţinea lumii cunoscute, învestit cu forţa distrugatoare a sălbaticului perceput drept pericol. Ea poate face ravagii prin dezvăluirea unui secret, ce o va împinge pe Irene în lumea unor paria, a unor marginali ce trăiesc în acea zonă incertă din umbra societăţii, devenită a celor de neatins odată ce şi-au pierdut privilegiile de locuitori ai lumii ordonate, respectabile. Introducând acest personaj străin, despre care nu ştim foarte multe, Zweig explorează teama obsesivă de alungarea din paradis prin deposedarea de privilegii şi de statut, ce vine din adâncurile unde zac temerile greu de exprimat în cuvinte, şi îi oferă nuvelei forţa unul film despre ciocnirea dintre ordinea vieţii conştiente, împănată cu mecanisme de apărare, şi haosul inconştientului, cu toate angoasele şi trăirile greu de înţeles, ruşinoase pentru lumea burgheză ce se ascunde în spatele nevrozelor pentru a păstra totul neschimbat. Ai fi tentat să consideri Frica punctul de pornire al unui scenariu ce îţi permite să-ţi imaginezi o colaborare (dincolo de timp) între Freud şi Hitchcock, doar că Stefan Zweig, aşa cum făcea şi Arthur Schnitzler, a reuşit să camufleze toate acele revelaţii psihanalitice într-o atmosferă în care psihicul începe să fie acaparat de stranietate înainte de a deveni terenul de joaca al patologicului, iar analiza gândurilor şi a stărilor adânceşte şi mai mult misterul dublat de o teroare psihologică, în loc să aducă lumina eliberatoare a explicaţiei oferite de ultima incizie care poate slăbi tentaculele fricii cu potenţial nevrotic.

Tot despre o urmăritoare perseverentă este vorba şi în nuvela Scrisoare de la o necunoscută, ecranizată în 1948 de către Max Ophuls, doar că ţinta este de data aceasta obiectul unei iubiri secrete şi consumate în tăcere, nu al unui şantaj. Spre deosebire de şantajista din Frica, devenită simbolul vulgarităţii şi al grosolăniei, cea din Scrisoare de la o necunoscută are farmecul misterios, ce îmbină inocenţa şi acea senzualitate a reveriei din pictura lui Klimt, ce surprinde toate ipostazele feminine, de la curtezana fără ezitări la candoarea maternă. Aceste ipostaze sunt dezvăluite printr-un tablou al metamorfozei de la preadolescenta îndrăgostită de vecinul ei scriitor, ce întruchipa libertinul elegant cizelat de rafinamentul intelectual trecut prin sita plăcerilor senzualiste, la femeia care îşi asumă încălcarea normelor unei morale rigide pentru a fi în preajma celui pe care îl iubea încă de la vârsta de treisprezece ani. Toată această metamorfoză feminină este redată în scrisoarea protagonistei, pe care destinatarul o citeşte mult prea târziu. Scrisoarea de la această admiratoare devenită aventura galantă de care nu-şi mai aminteşte este departe de a fi delirul unei fane dezechilibrate, ce nu mai cunoaşte limitele adoraţiei, devenind una dintre cele mai frumoase şi triste incursiuni în psihicul feminin de care a fost în stare un bărbat din lumea literaturii. Prin drama femeii uitate de bărbatul iubit, pe care imaginaţia orfanei îl transformase dintr-un artist într-un zeu, Stefan Zweig descrie cu o sensibilitate ieşită din comun, evitând melodrama, sacrificiul dublat de adoraţia care nu umileşte, pierderea, singurătatea mamei care şi-a pierdut copilul şi setea de afecţiune a copilei fascinate de lumea unui scriitor asupra căruia proiectase toată acea strălucire a obiectelor de artă şi a cărţilor în care spera să gasească o evadare din barbarie şi din mediul dezolant în care doliul neîncheiat al unuia dintre parinţi se prelungise peste visurile ei.

Protagonista ce îşi pierde copilul, singurul ce o mai lega de cel pentru care ea se deghizase în seducătoarea de lux dintr-o pictură Belle Epoque doar pentru a-i intra mai uşor în graţii, deşi riscă să nu fie mai mult decât o trufanda trecătoare din serile hedoniste ce îi permit unui artist să respire senzualitatea efemerului, ajunge, în cele din urmă, să îşi povestească viaţa printr-o scrisoare adresată celui ce i-a bântuit imaginarul şi dorinţa de a cunoaşte fericirea într-o perioadă mohorâtă şi plină de lipsuri. Nu aşteaptă un răspuns, nici milă şi nici regretele acestuia, ba mai mult, se asigură că scrisoarea va ajunge în mâinile lui după ce ea va fi răpusă de boala ce i-a răpit şi copilul. În această nuvelă, Stefan Zweig descrie fragilitatea umană, în care dramele sfâşietoare sunt dezvăluite în surdină, într-un amestec de inocenţă, senzualitate, delicateţe maternă şi nostalgie, acea nostalgie ce învăluie precum o aură mai toate portretele feminine dim cărţile sale.

Prin aceste două nuvele, Stefan Zweig devine un observator pe cât de sfredelitor, pe atât de tolerant şi discret, al unei feminităţi necunoscute în vremea lui, pe al cărei tărâm, bănuit a fi populat de isterie, demonstrativitate, frivolitate sau excentricitate în slujba seducţiei, puţini scriitori au reuşit să se abată evitând ispita de a transforma dramele protagonistelor în episoade patetice, superficiale. La începutul incursiunilor psihanalitice în universul feminin, Zweig păstreaza misterul şi cheamă imediat ambiguitatea stranietăţii pentru a-i salva eroinele de la privirile indiscrete. El nu vrea să le dea în vileag, nici să le vindece, deoarece vrea să le păstreze intactă esenţa unei feminităţi indescifrabile, pe care orice tentativă de a o dezveli de secrete devine cel mult o farsă nereuşită, ce se poate întoarce împotriva indiscretului.

Frica. Scrisoare de la o necunoscuta - copertaEditura Polirom, 2016

pictura: Guy Pene Du Bois

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here