Glorie tarzie – Pentru cautatorii de manuscrise pastrate in secret

0
1034

Când ajungi să citeşti despre nişte personaje cu visuri de artişti, din Viena sfârşitului de secol XIX, îţi dai seama că anumite discuţii, conflicte şi drame se tot repetă. Au trecut peste o sută de ani de când a fost scrisă nuvela Glorie târzie, dar prezentul este populat de aceleaşi probleme. Şi acum, şi atunci, artiştii se simţeau neînţeleşi, debutanţii dezamăgiţi de mărginirea conaţionalilor, nebăgaţi în seamă de majoritatea ignirantă şi trecuţi cu vederea de gazetari. Există acelaşi conflict între progresişti şi conservatori, între calitatea rămasă în underground şi mainstream-ul vandabil în favoarea căruia se renunţă la ideile superioare. Oamenii aveau aceeaşi atracţie pentru cafenelele şi cârciumile faimoase, unde se legau relaţii şi alianţe artistice şi unde fiecare grup de poeţi deţinea teritoriul lui. Totuşi, ai avea tendinţa să spui că s-a mai schimbat ceva. Parcă totul se desfăşura cu mai mult fast în acea Vienă de altădată, iar oamenii îşi mai făceau timp după job să mai şi dezbată (unii mai diletanţi decât colegii de masă, alţii mai înflăcăraţi sau mai vanitoşi) teme precum evoluţia artei, criza de talente din lumea poeziei sau despre cum să recunoşti o scriere frumoasă atunci când este vorba despre un debutant.

Titlul nuvelei scrise de Arthur Schnitzler are două semnificaţii, care ajung să lege existenţa personajului central – un poet redescoperit la zeci de ani de la publicarea unor versuri trecute cu vederea de public şi de critici – de parcursul acestei opere publicate postum. Asemenea volumului de poezii scrise de protagonist la tinereţe, Glorie târzie a zăcut multă vreme (mai bine de un secol chiar) printre documentele screte ale autorului, păstrate azi la Cambridge. Aşadar, va fi o revelaţie pentru admiratorii unor scriitori tributari Vienei Belle Epoque, deveniţi nişte vizionari de la începuturile modernităţii influenţate de psihanaliză, din rândul cărora au făcut parte Arthur Schnitzler şi colegul său de generaţie, Stefan Zweig. Pentru cei dornici de a şti cum se trăia în alte vremuri, scenele de cafenea, discuţiile despre artă şi neîmplinirea elitelor în societatea mediocrităţii sau ritualurile mondene din cercul boemilor erudiţi au o valoare documentară, presărată cu acel farmec desuet al Vienei imperiale.

Glorie târzie este o curiozitate pentru cei deja familiarizaţi cu atmosfera insolită din romanele şi nuvelele scrise de acest autor vienez, celebru datorită observaţiei care sondează adâncurile psihicului uman, încât a devenit o sursă de inspiraţie pentru un cineast precum Stanley Kubrick. Le arată cum scria unul dintre autorii lor preferaţi la începutul carierei, atunci când satira nu coborâse atât de mult în adâncurile inconştientului uman, de unde să scoată la suprafaţă contradicţiile şi absurdul reacţiilor.

Pentru cei care abia acum îl descoperă pe Arthur Schnitzler, această nuvelă poate fi o plimbare prin Viena de altădată, în care atmosfera boemă era agitată de ciocnirile unor idei privind lupta dintre avangardişti şi tradiţionalişti, dintre artiştii uitaţi înainte de a cunoaşte succesul, consideraţi anonimii fără şansa de a fi publicaţi vreodată, şi cei ajunşi faimoşi datorită unor compromisuri stilistice. În mijlocul acestei confruntări purtate prin cafenele vieneze nimereşte şi protagonistul Saxberger. Vizitat de un tânăr cu aspiraţii artistice, Saxberger este atras în activitatea unui cenaclu. Pentru tânărul aspirant care îi bate la uşă, poeziile sale neînţelese cu mai bine de patru decenii în urmă sunt dovada unui talent imposibil de negat. Deşi pusese condeiul în cui pentru a intra în câmpul muncii utile societăţii, în care poeţii de ieri devin funcţionarii ordonaţi de mâine, dacă nu au inspiraţie pentru o carieră gazetărească, Saxberger revine la visurile din tinereţe şi la dorinţa de recunoaştere socială în postura de artist încununat cu laurii oferiţi de critici.

Ademenit de tinerii care pregătesc o serată literară pentru a-şi promova cenaclul şi pentru a stârni curiozitatea presei, Saxberger călătoreşte în trecut şi începe să reflecteze asupra vieţii irosite în biroul de funcţionar. Gustă iar voluptatea elanului tineresc şi ia parte la discuţiile înflăcărate ce permit schimbul de idei, încât are impresia că a reîntinerit, că s-a întors în anii debutului literar ignorat de semenii lipsiţi de sensibilitate. Este admirat de o actriţă atrăgătoare, dar ajunsă la vârsta la care, în acele vremuri nedrepte, o urmaşă ispititoare a Evei începea să fie considerată stafidită. Nu va urma iluzia unei veri indiene ce prevesteşte o idilă revigorantă, ci doar pendularea între cercurile artiştilor tineri şi neînţeleşi, care îşi stabiliseră teritoriul în anumite cârciumi şi cafenele, şi berăriile frecventate de prietenii care îl iau peste picior şi încep ei înşişi să recite versurile considerate de protagonist capriciile unor cabotini din lumea burgheziei mici, pentru care poezia este un hobby descoperit la vârsta pensionării.

Dacă ar fi ales perspectiva eroului său dornic de a avea parte de glorie, fie ea şi una târzie, autorul ar fi transformat nuvela într-o metaforă a creatorului veşnic rătăcit între infernul vremurilor dominate de superficialitate şi împăcarea cu sine printr-o ultimă încercare artistică datorită căreia a simţit promisiunea regenerării. Dar Arthur Schniztler a devenit faimos prin refuzul de a solidariza cu personajele sale greu încercate. În loc să li se alăture, face tot posibilul pentru a intra în postura unui observator nemilos al vanităţii lor transformate într-un spectacol în care tristeţea este împiedicată să capete măreţia tragediei, rămânând în zona ridicolului.

În majoritatea nuvelelor sale, Arthur Schnitzler devine un păpuşar necruţător. Transformă elementele cu potenţial umoristic în detalii ce prevestesc o farsă tragică jucată de protagonist lui însuşi, râzând amar de convingerile sale. Şi în această nuvelă caricaturizează aspiraţiile personajului nimerit printre superficialii cu pretenţii de literaţi progresişti, dar cu limbaj de lemn. Însă ceva ţi se va părea diferit la atitudinea sa faţă de protagonistul din Glorie târzie. Înlocuieşte lovitura de gratie cu satira inofensivă acoperită de o brumă de nostalgie. Până şi amestecul dintre comic şi tragic dus într-o zonă psihanalitică se domoleşte, ignorând chemările pulsionale care sabotează intenţiile bune ale personajelor sale. În loc să vezi o perpelire a protagonistului în focul propriilor patimi analizate prin bisturiul unui scriitor pasionat de psihanaliză, vei asista la desfăşurarea unor scene zgomotoase de cafenea, la derularea unor dialoguri în care idealurile iau o turnură amuzantă şi la un periplu melancolic, de pe malul Dunării spre mahalalele unei Viene în plin avânt industrial. Acest periplu este ultima încercare de regăsire a locului care l-a inspirat pe funcţionarul-poet îmbătrânit sub propriile renunţări, care mai speră să devină, măcar în ultimul ceas, un idol al tinerei generaţii, pentru a reveni el însuşi la menirea literară.

Pe lângă ocazia de a străbate o galerie de imagini ce surprind în scene vii toată pulsaţia unei Viene în schimbare, mulţi ar putea vedea, în această nuvelă despre întâlnirea unui poet ratat cu tinerii aflaţi la debut, o frântură din biografia lui Schnitzler, care pare să se privească dintr-un unghi ironic, introducându-se în scenă sub masca unui aspirant visător şi naiv. Alegând să scrie la începutul carierei literare despre un poet ce îşi presimte propriul apus, Schnitzler a descris de fapt veşnică sursă a nefericirii: abandonarea visurilor în favoarea unui confort al existenţei mediocre. După citirea aceastei opere timpurii, descoperite după mai bine de un veac, poţi spune că Arthur Schniztler a început prin a scrie nuvele despre neîmplinire la fel de matur precum un autor experimentat.

Glorie tarzieEditura Humanitas, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here