Gottland – Copiii umorului absurd

0
257

E greu să încadrezi Gottland într-o anumită categorie. Are prea multă vitalitate şi pagini vii pentru a fi o simplă colecţie de reportaje despre o realitate brutală, deşi autorul urmează atent calea documentării, şi ajunge prea aproape de realitatea ţipătoare pentru a fi doar o ficţiune. Cartea jurnalistului polonez Mariusz Szczygiel este un exemplu de cum să opreşti cititorul de la parcurgerea unor articole pe diagonală făcând slalom printre detalii pentru a trece direct la partea senzaţională. Dimpotrivă, tocmai detaliile te determină să dai paginile destul de lent, de parcă ai avea în faţă o succesiune de imagini derulate cu încetinitorul.

Gottland este o călătorie jurnalistic-ficţională în Cehoslovacia, de la începutul secolului XX până la dispariţia Cortinei de Fier. Autorul ţine cont de moştenirea lui Kafka şi a lui Hrabal, deveniţi o parte a brandului naţional ceh, rivalizând cu berăriile, şi nu lasă de-o parte umorul absurd şi nici umanitatea care poate răzbate dincolo de amănuntele tenebroase ale dictaturii. Personalităţile alese de Mariusz Szczygiel sunt decupate din realitate şi din actele oficiale pentru a fi transformate în figurinele unei istorii caricaturizate odată cu propovăduirea Omului nou.

O cântăreaţă faimoasă care a intrat fără voia ei în graţiile lui Goebbels, fondatorul celei mai mari fabrici de pantofi din Europa Răsăriteană şi un pionier al globalizării economice, un autor care îşi ia o identitate nouă pentru a scrie romane agreate de noul regim, semnatarii Cartei 77 sau sculptorul capabil să realizeze cea mai mare statuie a lui Stalin din lume devin, din personalităţi, nişte personaje cu biografii prezentate satiric, prin acea degringoladă care amestecă tragedia şi comedia. În Gottland, până şi moartea râde, iar morţii devin autoironici, sfidându-şi torţionarii, ce vor fi ţinta glumelor subversive.

Înainte de-a te feri de Gottland, spunându-ţi: Încă o carte despre comunism?!, e bine de ştiut că este un comunism prezentat altfel, ce are farmecul unui film care îmbină distopiile lui Orwell, atmosfera kafkiană şi râsul candid provocat de personajele lui Hrabal. Reportajele autorului nu-şi propun atenuarea indignării la întâlnirea cu nedreptatea şi teroarea comunistă, ci doar o amplificare a expresivităţii şi a ecoului trezit în cititor prin bisturiul umorului absurd, cea mai bună armă când o ţară aflată sub dictatură a devenit o călătorie halucinantă, un ospiciu în care până şi doctorii o iau razna.

Marele talent al lui Mariusz Szczygiel este acela de a surprinde fiecare ipostază ce formează acea metamorfoză a fiinţei umane sub ameninţarea unui conducător omniprezent prin mii de ochi vigilenţi şi urechi fidele. La început, omul nu înţelege noile vremuri şi caută explicaţii. Întreabă de ce trebuie să tacă, să-şi renege prietenii, mai rău, să-i pârască. Luat prin surprindere, încă mai caută explicaţii logice şi crede în judecata unor instanţe superioare. Dar este contrazis, i se trage o labă de fier peste bot şi este azvârlit în temniţă, să-şi bage minţile-n cap! Şi tot nu se lasă! Va striga, apoi îşi va da seama că a fost lăsat de izbelişte când vede privirile dezaprobatoare ale celor ce i-au dat cândva dreptate. Vede frica lor, capetele supuse, privirile coborâte în pământ, semn al resemnării spre care îi mână instinctul de conservare socială. Dacă scapă neîndoctrinat, îşi va găsi refugiul în trecutul unde pare să fi fost exilată întreaga normalitate. Va face şi bancuri cu dublu înţeles, bucurând audienţele ce râd pe tăcute.

În schimb, dacă maşinăria pusă la dispoziţia unei caricaturi istorice devenite un colos al groazei reuşeşte să-i înmoaie hotărârea, Omul nou are trei direcţii: aderarea la grupul călăilor, transformarea într-un lup moralist ce-i sfătuieşte pe cei din jur să tacă pentru a nu păţi ca el sau izolarea autistă, cu sau fără angoase dublate de resentimente. Rezultatul final: un om ce poate repeta mecanic un slogan ridicol, validat de oamenii conducătorului, despre care îi tot spun că vrea doar binele celorlalţi, chiar şi un bine făcut cu forţa.

Poţi citi Gottland cu ochii unui jurnalist sau a unui pasionat de istorie, încercând să cauţi numele date-n vileag pe Google sau te poţi crede un regizor dornic să transforme fiecare capitol al cărţii într-o comedie inteligentă, numindu-l pe Kusturica asistentul unui Kafka reincarnat într-un scenarist.

  

Editura Art, 2014

imagini: Paul Cook (blogs.telegraph.co.uk/culture) si Peter Lengyel (www.peterlengyel.com)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here