Gradina de piatra – Orientul cameleonic adorat de Kazantzakis

0
759

Grădina de piatră este o carte înşelătoare, rod abundent al unei scriituri cameleonice şi al unei minţi fremătătoare şi atotcuprinzătoare, ce primeşte bucuroasă asaltul celor cinci simţuri lacome precum o mică turmă de tigri flămânzi.

Înainte de a-l crea a Zorba, Nikos Kazantzakis a călătorit în Orient sau, mai bine zis, aproape că s-a lăsat devorat de această parte a lumii. A cunoscut Japonia şi China, unde a învăţat să armonizeze frenezia dionisiacă a mediteraneanului senin cu misterul care îşi dezvăluie voluptatea doar în tăcerea ce împietreşte mimica într-o mască a subtilităţii amintind şi de portretul lui Buddha şlefuit în imaginarul colectiv.

Kazantzakis deghizat într-un personaj rătăcitor şi rătăcit s-a lăsat ademenit de prezenţele feminine din porturile ţinuturilor hinduse, unde coloniştii au căutat abundenţa şi viciul, nevoiţi să se păzească de ochii înşelători, ce mimau pofta erotică ospitalieră, dar ascundeau viclenia celui dominat ce visează la recâştigarea libertăţii. Asemenea strămoşilor ce-l adorau pe Dyonisos cel frenetic, pentru a deveni şi mai lucid, grecul s-a lăsat mai întâi îmbătat, însă de un Orient acaparant.

Cartea lui Nikos Kazantzakis este precum Orientul cu ale sale mii de chipuri. Liniştitoare de parcă ar fi un balsam pentru cei dornici de a-şi găsi oaza de pace într-o grădină japoneză. Dezinvoltă, extatică, hipnotică, forfotitoare, trepidantă şi plină de exuberanţa neruşinată pentru cei dornici de a cunoaste mai degrabă Orientul ce are chip de seducătoare fără pudoare ce animă cu miresmele narcotice şi zorzoanele din jurul gleznelor porturile tropicale. Mai este şi profundă, contemplativă, sfâşietoare şi tulburătoare, dar fără a renunţa la pasajele ce laudă sfânta plăcere efemeră, pentru cei dornici de găsi în trecerea de la Occident la Orient concluzii de o luciditate zguduitoare despre zădărnicia vanităţilor umane…personale şi colective.

Kazantzakis a ştiut ceea ce îşi doreşte la început un cititor atras de vraja unui Orient în care nu a păşit încă: scufundarea, prin simţuri, prin gânduri contradictorii, dar mai ales prin emoţii bulversante. Şi asta îi şi oferă când îi descrie primele impresii dintr-un port al Asiei sudice, toride, umede, învăluitoare, ofertante precum o livadă cu fructe coapte. Pătrunzi în Asia îmbătat, apoi înaintezi pe calea gândului ce îţi oferă o altfel de voluptate intensă – trezirea în faţa contradicţiilor.

Pe Kazantzakis, Orientul l-a învăţat să se lase înfiorat…de frică, dar şi de voluptate nemărginită, de admiraţie, dar şi de cel mai puternic dezgust. A cunoscut un Orient din perioada interbelică, unde colonialismul se ciocnea periculos cu dorinţa de libertate a populaţiei locale.

Orientul prezentat de Kazantzakis era prins între două imagini aflate în confict. De-o parte erau imaginile vechiului – pline de gheişe discrete, dar care se tânguiau prin sunetele pătrunzătoare ale shamisenului, de asceţi învăluiţi în materiale de culoarea şofranului şi de vânzătoare de plăceri cu brăţari abundente sau chipuri a căror melancolie era ghicită sub pudra de orez ce imita graţia tenului de porţelan. De cealaltă parte erau imaginile unei civilizaţii urbane, babilonice, o variantă exotică a marilor oraşe europene.

Deşi este mai aproape de stilul unei introspecţii care ia forma unei poezii în proză, Grădina de piatră este la fel de consistentă precum un jurnal de călătorie. În unele pagini, acest jurnal este inteligent camuflat într-un roman psihologic bazat de fluxul memoriei involuntare a unui personaj ce a plonjat nesăbuit direct în iureşul ce prezicea schimbările ce aveau provoace inevitabil conflictul dintre China şi Japonia din cel de-al Doilea Război Mondial. Este uimitor cum reuşeşte Kazantzakis-visătorul să rămână vigilent în raport cu toate schimbările politice din jur tocmai atunci când se lasă în voia contemplaţiei prin care se oferă de obicei drogul evaziunii din prezent, din care se înfruptă adesea cei dornici de a cunoaşte Orientul dătător de linişte şi detaşare.

În timp ce alţi europeni au fost siguri când au păşit în Orient, alegând fie calea acumulării de experienţe senzualiste, fie calea detaşării de pofte, de tot ceea ce este efemer, Kazantzakis le-a urmat pe amândouă. S-a lăsat scufundat în experienţele cerute de simţurile însetate, pentru care Orientul este supremul paradis, dar s-a retras apoi şi în sihăstria gândului aşa cum doar un grec senin o poate – fără a înlocui abundenţa simţurilor cu binefacerile traiului auster vecin cu fanatismul. Nu de alta, dar Kazantzakis nu este deloc străbătut de vinovăţia celui ce se lasă mai întâi îmbătat de plăceri, urmând apoi calea cea dreptă spre curăţirea sufletului prin asceza severă. Pentru el, simţurile sunt la fel de importante precum raţiunea şi detaşarea de tot ce este superficial.

Călătorind alături de Kazantzakis ce s-a transformat într-un personaj, descoperi nu doar unele dintre cele mai frumoase gânduri despre Orient, ci despre întreaga umanitate. După ce se lasă răsfăţat de ea, Kazantzakis deplânge viaţa aşa cum se vede ea în ochii unei femei din cartierele japoneze ale plăcerii. Nu este deloc o atitudine incoerentă a unui om debusolat odată nimerit în Orient, ci a unei minţi lucide care acceptă coexistenţa unor contrarii fecunde pentru cunoaşterea naturii umane.

Călătorul Kazantzakis poate îmbrăţişa atemporalul, urmând să revină în prezentul secolului său, când întregul Orient colonizat stătea pe un butoi de pulbere în timp ce scânteia celor umiliţi nu mai avea răbdare. Are prieteni ce îşi dezvăluie idealul revoluţionar şi dorinţa de a se lăsa pradă sacrificiului pentru independenţa naţiunilor de pe continentul stors de resurse. Faţă de ei simte admiraţie, teamă, confuzie, dar mai presus de toate, infinita compasiune.

Kazantzakis a simţit istoria ce avea să treacă prin marile cutremure ale secolului XX, dar s-a înfruptat ca nimeni altul de promisiunea atemporalului securizant. Aşa cum sufletul asiaticului ce se încrede în Buddha şi în scripturile hinduse oscilează între prezentul care înseamnă căutarea plăcerilor dublată de acceptarea modernităţii în varianta occidentală, cu al ei timp măsurat în ani, şi detaşarea ce promite stingerea oricărei suferinţe prin întreruperea ciclului de renaşteri, după acceptarea unui timp milenar, Kazantzakis-personajul oscilează între pacea adusă de binefacerile detaşării şi trepidaţiile oferite de scufundarea în viaţa forfotitoare, care alungă pacea înţeleptului ascet.

Există şi trup, nu doar gând în Grădina de piatră. Iar trupul se deschide spre extazul promis de apropierea feminină, de acel tip de iubire nedesprinsă de erotism, dar nu din cauza unei capitulări în faţa vulgarităţii, ci a ridicării erotismului la nivelul spirituluil, în unele dintre cele mai frumoase pasaje citite vreodată despre această comuniune pe care fanaticii au repudiat-o de atâtea ori din lumea firescului.

Kazantzakis devenit personaj va dori să cunoască mai bine două femei: una reprezintă Asia emancipată, care venea dintr-o Japonie ce se dezicea de tabloul exotic populat de gheişe delicate şi promitea să o rupă cu trecutul pentru a cuceri Occidentul cu propriile arme şlefuite de tenacitatea brutală. Cealaltă femeie vine din China. Pare sensibilă şi discretă, însă apropierea ei seamănă cu străfulgerarea senzuală iscată de femeia considerată a fi întruchiparea idealului erotic plin de mister.

Pe măsură ce pasajele îţi oferă desfătări vizuale şi te ajută să descoperi o lume a contradicţiilor adesea copleşitoare, te vei bucura o lectură precum un vârtej şi de un Kazantzakis dezlănţuit, ce reflectează cu patimă şi îşi trece luciditatea mai întâi prin anarhia emoţiilor neîntâlnite până atunci. Sunt nişte emotii pe care doar cel ce păşeşte în Orient le simte, fără să fi pregătit de un dicţionar personal care să-i traducă noile stări. Acesta este un Kazantzakis în mai multe ipostaze, care îşi plânge semenii, care îi iubeste şi care uneori se teme de ei, când le aude idealurile războinice.

Cititorul va fi impresionat de metamorfozele pe care le ia tonul scriitorului. Asemenea sufletului oriental, până să atingă esenţa adevărului despre sensul vieţii, Kazantzakis ajunge să migreze în toate ipostazele umanităţii. Pluteşte suav în ipostaza ei calmă, înţeleaptă, plonjează în ipostaza ei euforic-instinctuală, dar fără acel revers visceral, distructiv, se purifică, împăcat, în ipostaza cumpănitoare, luminoasă, apoi meditează asupra ipostazei degradante, căutătoare de mlaştini în oraşele colonizate.

În cele din urmă, Kazantzakis cunoaşte omul secolului său, care este şi înţeleptul, şi viciosul. Pentru a ne vorbi despre el, apelează fie la vocea lină, contemplativ-melodioasă, fie la vocea furtunoasă ce aminteşte de patimile unor personaje precum acelea întâlnite în Japonia lui Mishima, din Amurgul marinarului.

Citeşte şi Cox sau Mersul timpului – China unui ceasornicar genial

Cox sau Mersul timpului – China unui ceasornicar genial