Gravity – Omul ca extraterestru

0
844

Legăturile pe care ultimul film al regizorului mexican Alfonso Cuarón le stabilește cu predecesori precum Solaris sau 2001: A Space Odyssey nu sunt mult diferite de cele pe care un astronaut le are cu nava sa: aceste referințe sunt ca aerul pentru viziunea lui Cuarón: dacă admitem (și nu există motive să nu o facem) că oxigenul întreține arderea, atunci Gravity arde mai puternic ca orice alt film despre spațiu și dorința de supraviețuire.

Dezbateri pe marginea modalităților de realizare sunt interesante, suculente chiar. Cuarón are meritul de a fi gândit (susținut de fiul său, Jonas) o imagine unică în cinematografie și de a fi inventat mijloacele de a-și transforma ideea în realitate. Ca un truc magic, însă, Gravity e mai impactant dacă nu vezi sforile ascunse. În cele 90 de minute, mecanismele tehnice nu sunt vizibile și e mai bine să nu cedezi ispitei unui research scrupulos. Să nu se înțeleagă că realitatea fură ceva din magia filmului, modifică doar senzația de curgere; la un nivel imediat, Gravity pare la fel de simplu și de frumos ca respirația. 

Doctorul Ryan Stone (Sandra Bullock, în cel mai bun rol al său), astronaut novice, este chemată să instaleze un nou dispozitiv de scanare a datelor pentru Telescopul Hubble. Echipajul misiunii este completat de veteranul Matt Kowalski (un George Clooney împrumutat cu rezultate excelente din Solaris-ul lui Soderbergh) și alți trei astronauți. Când glumețul Matt anunță că are o presimțire nefastă cu privire la această misiune, te simți liniștit să-l auzi pe Ed Harris, comandant veșnic (Apollo 13), la turnul de control din Houston.

Dincolo de recapitularea distribuției, primele 13 minute din Gravity sunt o realizare cinematografică impresionantă. Deși auzi vocile personajelor, intrarea navei Explorer în câmpul tău vizual se face extrem de încet, iar camera pare să danseze în jurul astronauților. Aceste secvențe elastice stabilesc atmosfera (sau lipsa ei) filmului: absența gravitației încetinește mișcările, nu însă și mintea. 

Acțiunea este accelerată de explozia provocată de un satelit rusesc. Aceasta declanșează o reacție în lanț care ajunge în final și la Explorer provocând moartea a trei astronauți și aruncându-i pe Ryan și Matt în spațiu cu minime rezerve de oxigen, un jetpack și fără comunicare cu Terra. Orice scenariu prinde contur lăsând personajul să se confrunte cu diverse obstacole – nimic nou aici. În ultimul timp se observă, însă, o mică alterare a tropilor: de la filme precum 127 Hours și Life of Pi (fenomenul de supraviețuire în 3D al anului trecut) care construiau fundalul poveștii prin flashbacks, până la All Is Lost și, într-o mai mică măsură, Gravity. Contextul, trecutul personajelor nu mai sunt expuse la fel de clar. În All Is Lost lipsește orice urmă de backup story, în timp ce singura incursiune în trecutul lui Ryan este povestea morții fiicei ei. 

Acest element al scenariului constituie un indiciu pentru citirea filmului ca o poveste despre doliu, suferință și împăcare cu sinele. Pentru cine nu se poate detașa de umbra Solaris, dar mai ales de 2001 (iar Alfonso Cuarón nu ușurează sarcina, cu scene precum poziționarea lui Ryan în Stația Spațială Internațională, în poziție fetală, cu un cablu ieșind din zona abdominală, ca un cordon ombilical amintind de odiseea lui Kubrick), filmul pare mult mai bogat în semnificații. 

Pierderea copilului său a stors-o pe Ryan de capacitatea de a iubi, de a fi spontană, de a avea grijă de cineva. Un robot rece, într-un film despre spațiu fără extratereștri.  Când în majoritatea filmelor SF despre forme de viață în afara Terrei, acestea sunt de cele mai multe ori umane ca formă, însă mult evoluate, nu e greu să descoperi extraterestrul din Gravity: exterior uman, interior golit de sentimente, cu o minte brici. Ryan și-a dorit poate în plimbările ei fără direcție singurătate și liniște absolută. Și ca în 2001, la capătul figurat al lumii, în singurătatea și liniștea dorite, nu o aștepta altceva decât renașterea, o recucerire a umanității, dorința de companie. Ryan nu își găsește singură drumul spre casă: Matt, Aninggaq (o transmisie radio) o ajută să meargă mai departe.

În Solaris, Dr. Gibarian spune: We take off into the cosmos, ready for anything – – solitude, hardship, exhaustion, death. But when you think about it, our enthusiasm's a sham. We don't want other worlds; we want mirrors. Ryan a spart oglinda. 

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here