Green Book – Te binedispune

0
1159
image: https://www.goldenglobes.com/film/green-book

Agreabil, pe alocuri imprevizibil, antrenant şi capabil de a te binedispune asemenea unui road movie cu personaje cuceritoare, de care te ataşezi din ce în ce mai mult, cu fiecare nouă scenă. Astfel poate fi descris Green Book.

Regizorului Peter Farrelly i-a reuşit un film echilibrat, în care mesajul antirasist nu este deloc monumental (dar simplist) sau cu patos, deloc acuzator şi denunţător (deşi are acest efect). Poţi spune că aduce un suflu proaspăt şi optimist, care îl face să iasă în evidenţă printre filmele de gen tocmai pentru că detaliile sociale cutremurătoare se topesc în căldura legăturilor interumane, de unde şi cel mai important mesaj transmis de personaje: salvarea vine din relaţiile individuale, fireşti, bazate pe acceptarea de a ieşi din zona de confort pentru a-l cunoaşte pe celălalt, nicidecum din grandioasele (şi de cele mai multe ori false) discursuri politice.

Marele merit al regizorului a fost ideea de a folosi o legătură umană luminoasă, bazată pe umor şi autenticitate, pentru a reflecta anii ’60, care au simbolizat şi începutul luptei pentru drepturile civile ale afro-americanilor, ce a dus la opoziţia fără precedent a rasiştilor. Se râde mult în timpul acestui film, dar veselia nu este o ignorare a dramei colective, nici un haz de necaz, ci o solidaritate luminoasă, chiar dacă anevoioasă la început.

Relaţia dintre cele două personaje ale filmului se bazează pe o împărtăşire a condiţiei de marginal, de cetăţean american discriminat, neacceptat. Din această împărtăşire apare şi elementul surprinzător şi profund al filmului, care fentează clişeele. În loc să aleagă personaje din lumi diferite, regizorul alege tipologii a căror dramă le plasează de aceeaşi parte a baricadei în lupta cu societatea rasistă. Oricât de greu ar părea, albul şi afro-americanul împart drama neacceptatului, deoarece în acea white America din anii ‘60 până şi albul era alungat de ai săi dacă venea din rândul imigranţilor şi vorbea cu alt accent. Italianul şi afro-americanul împărţeau acelaşi cartier (Bronx) de la periferia ce luase locul ghetourilor de altădată şi născătoare de mituri sordide.

Te-ai aştepta la un film în care s-a mizat confortabil pe elementele previzibile aducătoare de Oscaruri, însă descoperi o nuanţare, o profunzime deloc pretenţioasă, dar extrem de eficientă deoarece îşi face loc natural în ritmul poveştii şi în relaţia interpretată veridic de actorii Viggo Mortensen şi Mahershala Ali. Elementul previzibil: apropierea albului de afro-american în urma implicării în tot felul de peripeţii odată porniţi în călătoria din aşa-zisul Deep South, cu al lui segregaţionism feroce. Devierea de la clişeu: plasarea albului în categoria defavorizată, lipsită de privilegiile date de accesul la lumea bună prin educaţie.

În acest film, albul Nick Vallelonga, cunoscut datorită poreclei de Tony Lip în lumea interlopilor italieni din New York, devine angajatul afro-americanului Donald Shirley, cu doctorate în muzică şi psihologie. Surprinzător pentru acea perioadă, afro-americanul este cel care face parte din clasa prosperă, a celor de succes, care îşi permit angajarea unor servitori. Aşadar, italianul interpretat expresiv şi amuzant de Viggo Mortensen este plasat în rolul de obicei rezervat afro-americanului: cel de subordonat.

Viggo Mortensen îl interpretează cuceritor pe Tony Lip, un bătăuş nevoit să devină şoferul unui pianist afro-american, şcolit la cele mai înalte instituţii. Tony Lip va trebui să îşi foloseacă talentul de bătăuş deghizat în bodyguardul cluburilor deţinute de mafioţi pentru a-l apăra pe Donald, unul dintre cei mai mari pianisti ai Americii. Păzit de Tony Lip, Donald începe un turneu ce traversează statele din Sud, unde segregaţionismul nu fusese abolit – de aici şi numele filmului, care aminteşte de Green Book, un ghid în care se găseau adresele hotelurilor unde aveau voie să se cazeze persoanele având origini africane (genul acela de hoteluri pe care le cam ocoleau toţi din cauza unor condiţii insalubre şi a locatarilor veniţi din rândul celor adesea consideraţi a fi paria societăţii).

Rasat şi manierat precum un aristocrat de modă veche rătăcit în prezent, discret, stăpânit şi erudit, pianistul afro-american este o altă deviere de la clişeu, însă nu datorită condiţiei sale de om educat într-o societate în care discriminarea condamnă la mizerie şi abandon şcolar, ci datorită modului în care îşi duce lupta. Pianistul Donald este introdus în film nu îmbrăcat la patru ace după moda occidentală, asemeni africanului pe care secolele de sclavie şi colonialism i-au lăsat ca moştenire ceva mai greu decât urmele de bici: sentimentul copleşitor al inadecvării, transformat în obsesia de a demonstra că poate fi la fel de civilizat precum un alb. Donald ţi se arată precum un excentric într-un apartament ce imită opulenţa unui conducător exotic sigur pe el, cu prestanţă de nobil intimidant. El este înconjurat de obiecte scumpe, inclusiv de nişte colţi de elefant şi îmbrăcat precum un rege african, cu un kaftan de lux (este urcat chiar pe un tron african atunci când va primi candidaţii veniţi la interviul de angajare pentru postul de şofer).

Vestimentaţia africană a pianistului îndrăgostit de muzica simfonică nu este deloc un element al comicului rezultat din stupoarea provocată italianului caricaturizat. Afro-americanul nu este o ridiculizat. Vestimentaţia lui inspiră bun gust, naturaleţe şi totodată stranietatea care se vrea descoperită. Spectatorii familiarizaţi cu lupta pentru emancipare din anii ’60 vor întelege că alegerea unei vestimentaţii de rege african nu este un semn al exoticului extravagant-caricatural, ci un omagiu adus mişcării panafricane, ce susţinea emanciparea afro-americanilor, în primul rând prin explorarea propriei culturi, prin reîntoarcerea la rădăcini. Regizorul face astfel o trimitere inteligentă la mişcarea tinerilor africani (sau nu neapărat) din anii ’60, care doreau să promoveze diversitatea, punând sub semnul întrebării validitatea conformismului vestimentar şi cultural impus de colonişti.

Pentru italianul venit din Bronx, care nu acceptă să fie înjosit şi dominat, pianistul adulat de albii gomoşi este o prezenţă intimidantă, arogantă. Încă de la scena întâlnirii celor doi protagonişti îţi vei da seama că ai în faţă doua tipologii total opuse. Italianul este exuberant, gălăgios, vorbăreţ, iubitor al lucrurilor simple. El întruchipează tot ceea ce devine epuizant pentru discretul şi introspectivul pianist.

Datorită scenariului, jocului actoricesc şi modului în care sunt gestionate scenele în care aceste două tipologii învaţă să se tolereze reciproc, vei avea parte de acel comic imprevizibil, inteligent şi presărat cu momente spumoase. Fiecare oprire într-un oraş al Sudului pentru onorarea unor contracte de către pianistul apreciat devine o aventură care îi provoacă pe cei doi să intre în conflict apoi să accepte destăinuiri şi apropieri.

Sursele comicului vin de unde nu te aştepţi. De fapt, comicul apare fără a fi provocat într-un mod artificial. Pur şi simplu filmul curge asemenea unei călătorii cu maşina, în care doi străini sunt nevoiţi să se familiarizeze unul cu altul. Nu sunt schimbate replici antologice, în afara celei în care numele marelui de Chopin devine Joe Pan în mintea personajului mai puţin educat, însă vei asista la un spectacol al spontaneităţii comportamentale care sparge distanţa impusă de pianistul rafinat. Spontaneitatea este calitatea extrovertitului şi logoreicului italian, care se loveşte de zidul de tăcere al pianistului, a cărui discreţie ce îl învăluie într-o aură de mister nu face decât să alimenteze reacţiile amuzante ale şoferului.

Succesul filmului în rândul mai multor categorii de spectatori este bazat pe dinamica legăturii dintre personaje, care demontează rând pe rând aşteptările. Vor fi mulţumiţi şi cei ce doreau o comedie revigorantă, care să le reîncarce bateriile fără a vedea însă un film cu proşti, dar şi cei având lecturi solide la activ şi o cultură muzicală bine pusă la punct. Cei ce i-au citit pe Toni Morrison şi pe James Baldwin vor fi satisfăcuţi de profunzimea ascusă în scenele aparent lejere. Această profunzime neînsoţită de un ton pretenţios naşte întrebări legate de modul în care segregarea a influenţat asocierea dintre blues, jazz şi afro-americani, care pentru pianist era o povară deoarece societatea îl dorea în pielea muzicianului rebel, care nu este credibil când abordează compozitiile clasicilor studiaţi la Conservator (el însuşi având Conservatorul la activ), ci doar dacă ar adopta gesturile jazzmanului care acceptă să cânte în barurile din cartierele rău famate, cu paharul de whiskey pe pian. Şi exemplele de surse ce dovedesc o abordare mai sofisticată şi nuanţată a rasismului continuă mai ales cu trimiterile frecvente ale italianului la starurile africane din mainstreamul anilor ’60, apreciate şi de albi.

Green Book nu abordează rasismul prin imagini dure, cu brutalitate fizică. Brutalitatea este resimţită la un alt nivel de către personajul educat al filmului, care îşi da seama că societatea nu îi permite să fie ceea ce îşi doreşte sau că are un dublu mesaj: îi dă voie să cânte în saloanele elegante, însa nu îi permite apoi să cineze unde tocmai a cântat deoarece regulile susţineau existenţa unor localuri speciale pentru afro-americani, la fel şi a unor magazine ce vindeau costume elegante, îmbrăcate de obicei de marii pianişti. Descoperi ecouri din James Baldwin în redarea acestei brutalităţi omniprezente, însă reflectată la nivel psihologic. Totuşi, mulţi spectatori vor fi tentaţi să îi reproşeze regizorului împingerea personajului având origini italiene în zona clişeelor comportamentale, prin dramatizarea facilă a unor gesturi demonstrative din arsenalul unui golănaş de la periferie.

Citeşte şi Altă ţară – O capodoperă

Alta tara – O capodopera

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here