Hail, Caesar! – La Hollywood, Roma Fratilor Coen este un parc de distractii

0
716
În noul film regizat de Fraţii Coen eşti luat amabil de mânuţă pentru a ţi se face un tur al Hollywood-ului aşa cum arăta în era butaforiilor strălucitoare fără efecte speciale, cu decoruri din care ţâsneşte, în mijlocul unui spectacol de acrobaţii acvatice, o sirenă interpretată de Scarlett Johansson aducându-i (într-una dintre cele mai frumoase scene ale filmului) un omagiu înotătoarei Esther Williams, intrate în lumea baletului cinematografic filmat în piscină.

Hail, Caesar - sirenaÎşi fac apoi apariţia nişte pin-up girls din musicalurile în care marinarii dansând cu mopul îşi plâng de milă, avându-l pe Chaning Tatum în fruntea lor imitând paşii unui Gene Kelly făcând slalom printre sticlele de bere şi menţinându-şi ca prin minune echilibrul în timp ce i se ia faţa de masă de sub picioare.

Hail Caesar - marinariiAcestui simpatic alai din parcul de distracţii hollywoodian i se alătură un cowboy învăţat de Ralph Fiennes cum să se comporte în filmele în care trebuie să vorbească precum Clark Gable, nu să chiuie sărind în şa. La un moment dat răsare parşiv şi nelipsita vânătoare de vedete băgate în malaxorul presei de scandal, reprezentate de excentrica jurnalista ce miroase orice dramă cu potenţial tabloid, jucată de Tilda Swinton.

Hail, Caesar - TildaCireaşa de pe tort: George Clooney în costmul unui comandant roman ce aude chemarea primilor creştini prigoniţi. Sau, mai bine zis, un George Clooney stârnind râsul prin interpretarea unui actor cu ifose de brainless sex-simbol ce interpretează un soldat roman, înainte de a fi răpit de nişte fuguranţi ce participau la scena unui banchet antic livrat cu toată recuzita unui decor grandios, abundent şi kitschy. Rezultatul: nici o scenă căreia să-i lipsească acea efervescenţă vizuală însoţită de umor, iar prestaţia fiecărui actor îţi aminteţte de expresia Steals the show!

Hail, Caesar - main imageA fost o vreme în care mersul la cinema era o adevărată religie. Distincţia între personajul memorabil şi actor era cu atât mai greu de realizat datorită unei adevărate industrii de fabricat zei, iar existenţa producţiilor de televiziune era o glumă pe lângă spectacolul de pe marele ecran. Încercarea Fraţilor Coen de a omagia bucuria pură şi naivă provocată de cinematografia aceea de tip vintage din anii de aur ai marilor studiouri creatoare de poveşti, cu toate păcatele ei răsfirate în stereotipuri, în grandomanii vizuale ce frizează penibilul şi în jocurile de culise în care se pariază pe nişte sume exorbitante, ar fi transformat călătoria prin Hollywood-ul anilor ’50 într-un decor potrivit mai degrabă unei petreceri din Vegas organizate de Al Capone, dacă nu ar fi transformat kitsch-ul într-o galerie vizuală nostalgică tocmai prin asumarea lui. Iar imaginile sunt departe de kitsch deşi pleacă de la instrumentele seducţiei de masă folosite de el. Prin abordarea ludică a unor elemente iconice ajunse acum la fel de învechite (dar nu mai puţin frumoase!) precum recuzita unei trupe de mâna a doua căzute în dizgraţia unui spectacol de bâlci după îmbătrânirea actorilor, Fraţilor Coen le reuşeşte inducerea unei nostalgii colorate, precum o plimbare pe nişte platouri părăsite chiar în toiul filmărilor, cu toate decorurile şi costumele rămase la fel de vii precum frescele şi palatele descoperite sub stratul de lavă din Pompei, ce aşteaptă să reia viaţa de unde au lăsat-o.

Hail, Caesar - sirena 2Cei doi regizori nu au vrut să ţi schimbe percepţia asupra Hollywood-ului în cazul în care îl blamezi pentru tăvălirea artei cinematografice în arena spectacolului pentru masele dornice de pâine şi circ. Dar pâinea şi circul devin un deziderat care, pentru furnicarul viu colorat de pe un platou de filmare în era de aur a Hollywood-ului, însemna melodramă, tragedii livrate în patetism la nivelul mimicii,  starlete atrăgătoare, două-trei dive situate deasupra vedetelor de duzină având reputaţia pătată, dar indispensabile unui decor spectaculos, şi multe sfori trase pentru păstrarea unei imagini dezirabile a starurilor în faţa oamenilor de rând captivaţi de ele tocmai pentru că nu se comportă niciodată precum nişte oameni de rând. Nu e de mirare că mastermaind-ul ce pune în mişcare aceste rotiţe strălucitoare ale poveştilor ce hrănesc fantezii nu doarme aproape niciodată. El este Eddie Mannix (Josh Brolin), vizionarul de Capitol Studios, care, atunci când nu mărturiseşte în confesional păcatul fumatului deşi i-a promis nevestei că se lasă, transformă platoul de filmare într-un templu în care îi convoacă pe nişte clerici pentru a le cere părerea legată de modul în care Iisus este înfăţişat pe marele ecran. Se dă peste cap astfel încât să obţină un film impecabil pentru vărsătorii de lacrimi ce văd cum un desfrânat arogant şi plin de putere din Roma (la al cărui banchet luxos ar vrea şi ei să fie invitaţi) se lasă convertit la credinţa celor umili deveniţi martiri, rostind nişte vorbe cu tâlc despre binele omenirii. Dar planurile de a face un film despre Iisus cum nu s-a mai văzutt i se prăbuşesc precum nişte decoruri prost fixate.

Hail, Caesar - MaxVedeta masculină a filmului care aduce Roma la Studioruile Capitol este răpită şi apoi convertită la egalitarism şi anti-capitalism de un grup de comunişti gata să îi bage-n scăfârlia hrănită doar cu stereotipuri livrate de lumea spectacolului nişte versete din Capitalul lui Marx, varianta pe înţelesul tuturor. Şi cum industria de filmelor de consum adresate maselor încurajează vorbitul pe limba spectatorului, ţinându-se cont de interesele şi profilul său, comuniştii având o vilă în Malibu predau lecţia despre asuprirea oamenilor muncii prin exemplul sistemului bazat pe inegalităţile de la Hollywood. Răpirea vedetei supreme ameninţă iluzia fabricată pe platoul de filmare unde au rămas doar figuranţii aşteptând reîntoarcerea superstarului ce propovăduieşte succesul de box office. Deznodământul răpirii nu va fi doar o lecţie despre puterea poveştilor transformate în ecranizări grandioase, ci va părea un alt film în film, în care un cowboy justiţiar  întâlneşte un submarin sovietic, pentru a nu-l scoate pe spectator din vraja ţesută de nevoia lui de poveşti vizuale. Răpirea este singurul element al scenariului ce permite închegarea unei coerenţe narative într-o succesiune de scene impresionante din punct de vedere vizual, dar ce nu par a avea o mare legătură între ele. Nici măcar lupta dintre baieţii cei răi care vor să-i spele creierul unei vedete şi îngerul păzitor ce veghează la buna desfăşurare a filmărilor nu are la bază un tipar narativ clasic. Nu povestea îi interesează pe Fraţii Coen, şi nici demasccarea unui Hollywood plin de falsitate şi jocuri de PR ce sfidează etica pentru fabricarea unor biografii artificiale care să fie pe placul spectatorilor îndrăgostiţi de actorii impecabili. Hail, Caesar! are mai mult farmecul unui film despre cum sunt construite filmele şi despre cum acea lume imperfectă devine pentru managerul studiourilor Capitol cea mai frumoasă dintre lumile posibile.

Hail, Caesar - Ralph FiennesFiecare scenă care se ocupă de scoaterea de la naftalină a vechilor simboluri demne de un muzeu vivant aminteşte de pasiunea unui colecţionar visător ce salvează nişte suveniruri efemere furate din recuzita unui film, pe care din când în cand le scoate pentru a le arăta prietenilor după ce are grija să le recondinţioneze, dându-le valoarea unor capodopere vânate de organizatorii unor licitaţii. Tot ceea ce pare o vechitură pentru spectatorul actual, ce s-ar plictisi dacă ar fi obligat să privească un musical sau o scenă în care iubirea se trăia numai cu lacrimi în colţul ochiului şi declaraţii bombastice, devine în acest film o amintire preţioasă, capabilă de a da naştere unei încântări vizuale produse doar de acele filme ce scot la suprafaţă copilul devorator de poveşti din fiecare. Scena în care Eddie Mannix cutreiară platoul de filmare pustiu, dominat de reproducerea unei sculpturi antice, seamănă cu perindarea imaginară a unui copil într-un parc de distracţii înainte de inaugurare, când încă nu au fost asamblate toate mecanismele capabile de a crea iluzia unei fantezii devenite realitate.

Ai fi tentat să consideri Hail, Caesar! o meditaţie asupra modului în care industria cinematografică schimbă memoria şi percepţia colectivă prin manipularea unor arhetipuri, concluzia susţinând (cum altfel?) binefacerile spectacolului pentru mase, în varianta benignă, fără sânge, ci doar cu fantasmări provocate de nişte decoruri ce-ţi iau ochii. Dar tocmai la profunzimea mesajului stă filmul mai prost atunci când apără toate acele compromsuri ale Hollywood-ului în numele spectacolului profitabil. Totuşi, le acorzi Fraţilor Coen acele circumstanţe atenuante susţinute de reuşitele anterioare şi ajungi să le ierţi lipsa unei perspective adânci, bănuindu-i că şi-au făcut lecţiile atât de bine încât până şi lecţia de viaţă din film (dacă există vreuna) trebuie să respecte acel tipar al filmului frumos în sensul definit de acele trăiri accesibile tuturor spectatorilor pentru care nu există personaje, ci apariţii devenite iconice. Din aceste obsesii pentru iconic se hrăneşte şi filmul, al cărui mesaj subtil trebuie căutat doar în succesiunea vizuală, capabilă de a reproduce acea frumuseţe vintage cu aerul duios al unei nostalgii, ferită de colţii nemiloşi ai parodiei. Îmbinate astfel încât să nu plictisească, toate scenele ce mizează pe latura vizuală reinterpretează o eră din istoria cinematografiei, evitând patima unei reproduceri de pictorial glossy. În loc să imite, Fratii Coen se joacă abil tocmai cu tentaţia imitării, printr-o paradă înţesată de referinţe din cultura de masă a anilor ’50, accesibile doar cunoscătorilor. Este o paradă în care umorul salvează de la ridicol simbolurile unei decade ridiculizate în experimentele cinematografiei de artă europene, ce şi-a dorit, odată cu Jean-Luc Godard şi Antonioni, să arunce la gunoi grandoarea narativă şi spectacolul flamboaiant oferit de Hollywood.

imagini: Universal Pictures. The Guardian, NY Times

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here