Harfa de iarba, de Truman Capote – povestea casei din copac

0
1004

Romanul cu nuanţe autobiografice Harfa de iarbă a lui Truman Capote este construit pe dialectica moralităţii, a eticului confirmat de societate în opoziţie cu libertatea indivdului de a opta pentru evadarea din comunitatea claustrantă. Construcţia dihotomică se reflectă şi la nivelul personajelor: surorile Dolly-Venera apar construite antitetic.

Dolly este mătuşa pentru care optează tânărul orfan Collin Fenwick. Ea formează, alături de amica ei Catherine Creek o prezenţă feminină cu deschidere către ludic, către alchimic chiar prin prepararea aproape ritualică a leacului împotriva hidropiziei. Dolly este personajul inadaptat la societatea uniformizată a Alabamei, este particularul repudiabil: toată lumea ştie că Dolly Talbo e scrântită.

La polul opus, Venera este întruchiparea rigurozităţii societăţii sudice din care face parte. Venera însă era în stare să aducă tristeţea în bucătărie, fie impunând o nouă regulă, fie insistând asupra respectării alteia vechi. Fă asta, nu face asta, stai, începe. De parcă am fi fost nişte penule pe care le supraveghea ca să vadă dacă batem odată cu ea… Povestea pe care Truman Capote o construieşte pornind de la această bază dihotomică este una a deconstrucţiei, a liniei de fugă, în termenii lui Gilles Deleuze. Trio-ul Dolly, Catherine, Collin sunt cei ce optează pentru ruptură, pentru eveniment, pentru evadarea către artisticitate, către instinctual.


În punctul de fugă, de instinctualitate, apare problema unui refugiu de Venera ce doreşte să-şi vampirizeze sora, prin introducerea leacului împotriva hidropiziei în comerţ, în marea societate de consum. În acest punct de cotitură a discursului narativ, soluţia pentru scrânteala grupului format din cei trei este stabilirea în casa din salcâm, spaţiu ce va deveni unul protector în faţa isteriei comunităţii contrariate de gestul nebunesc al celor trei. În acel septembrie, copacul nostru semăna cu un castron din aur verde, din aur verzui. Ieşirea din spaţiul apretat al comunităţii construite pe principii morale considerate imbatabile, îi transformă pe Dolly, Catherine şi Collin în paria societăţii. Gestul de a trăi permanent în natură, într-un copac, denotă sălbăticie, inadaptibitate la societate şi, implicit, o formă de nebunie pe care comunitatea simte că este datoare să o corecteze.

Decizia de a locui pe verticalitate, în osmoză cu natura e privită din perspectiva religiozităţii sobre drept un act blasfemic: Cum te poţi îndepărta de Dumnezeu într-atât încât să stai într-un copac, ca o indiană beată…. Copacul, ca simbol al ascensiunii permite replica: …îţi vei da seama că noi ne aflăm cu câţiva metri mai aproape de dumneata.


Catalogarea locuitorilor din casa de copac drept nebuni aduce în discuţie o veche problemă, şi anume a adevărului rostit de acela ce este considerat de către societate nebun. Izolarea în casa din copac, ieşirea lor din cetatea normei către natura adevărului, pune această locuinţă din copac într-o nouă lumină: nebunul în perioada Renaşterii era trimis pe mare, în corabie pentru a-şi descoperi raţionalitatea. În consecinţă, salcâmul devine aici simbol al lucidităţii, în ciuda faptului că lucidul este etichetat de social drept nebun.


Hiperluciditatea în locuinţa din copac capătă valenţe ale sinelui. În izolarea subiecţilor de comunitatea epidemică, subiectul capătă răgazul de a sta cu sine. A sta în copac devine a sta în tine însuţi, a sta şi a-ţi înţelege propriul sine: suntem liberi să vedem cine suntem în fond. În corabia-copac, în leagănul naturii, raportarea sinelui nu se mai face în raport cu alteritatea, ci în raport cu sinele. Raţiunea începe aici să judece numai prin sinele individului şi înlătură orice alteritate contagioasă ce ar constrânge libera desfăşurare a sinelui. În această dialectică, lumina raţiunii apare numai prin izolare, adevărul survine mutării, iar alteritatea este percepută în realitatea ei: Nu-i aşa că, în fond, lumea e rea? Noaptea trecută o vedeam cu alţi ochi.


Spaţiul casei din copac, devine spaţiu al erotizării. Aici se naşte idila dintre Dolly şi judecător. Spaţiul erotizat este şi unul oniric. Purificarea are loc prin oniric: un om care nu visează e ca un om care nu asudă: strânge în el toată otrava.


Finalul romanului deconstruieşte lumea mitică a copacului. Casa este abandonată, iar reconcilierea dintre Dolly şi Venera are loc: Am lăsat acolo cuvertura să putrezească şi lingurile să ruginească. Iar casa din copac şi pădurea le-am lăsat iernii. Cu toate acestea, nici părăsirea casei, nici moartea lui Dolly nu pot şterge povestea casei din copac cu luciditatea, erosul şi libertatea ei. Imaginea finală îl surprinde pe Collin revenind la casa din copac, având conştiinţa plină de libertatea pe care i-a oferit-o odată escapada aici: Am dorit atunci ca judecătorul să audă şi el ce-mi spusese Dolly, că există o harfă de iarbă ce strânge poveştile, le spune mai departe şi nu le uită niciodată.

Prin urmare, odată făcut pactul în acest spaţiu de hiperluciditate, rămâne impregnant în natură. Cei ce au intrat în pact cu apetenţă spre osmoză accesează această lume a superiorităţii. Povestea este cea pe care o spune natura despre libertatea individului, despre opţiunea pe care o avem cu toţii, de a ne elibera.

Recenzie finalistă în concursul Postmodern – Cartea care mi-a plăcut cel mai mult în 2013.

 

Carte apărută la Editura Polirom

Poate fi comandată de pe Elefant.ro, de aici.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here