Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half – Mitul sufletului-pereche intr-un musical punk intrerupt de stand-up tragedy

0
746
photo credit: Ana Maria Moldovan/Point Facebook Page

Ce se poate întâmpla când începi să decupezi mitul căutării jumătăţii-lipsă de la începutul unui dialog platonician şi îl arunci în lumea unui artist neînţeles din Berlinul de Est, care îşi caută jumătatea ignorând graniţele biologice dintre feminin şi masculin? Sau, mai bine zis, ce poate ieşi din experienţele unui copil rătăcit în căutarea afecţiunii, care devine fascinat de mitul despre originea iubirii expus în Banchetul lui Platon şi repovestit într-un apartament sărăcăcios de o mamă zgârcită în dezmierdări, urmând a fi sedus, la finalul adolescenţei, de un soldat american? Un musical rock, gata să trateze într-o cheie glam-punk trashy, ce aminteşte de estetica filmelor cu adolescenţi germani răzvrătiţi din anii ’80, o poveste de iubire controversată, din lumea unui star transsexual. Spectactacolul de la Point (Str. General Eremia Grigorescu, Nr.10) aduce în România un musical faimos, apreciat de fanii unor de artişti precum David Bowie, Lou Reed sau Iggy Pop şi care a deschis multe drumuri, dincolo de controverse.

Versurile lui Stephen Trask şi cartea lui John Cameron Mitchell, inspirată dintr-o poveste reală, au facut din Hedwig and the Angry Inch deja un clasic al genului ce îmbină glamul strident, rock-ul abraziv, mesajele subversive ale unui manifest transpus în planul relaţiilor interumane, dramele contemporane şi maladiile afective ale omului modern, printre care însingurarea, abuzul emoţional, criza identitară expusă la nivel corporal, tulburările de ataşament reflectate în relaţiile toxice şi excluderea celor consideraţi a fi diferiţi. Viziunea regizoarei Iris Spiridon adaugă titlului original şi continuarea The Missing Half, mutând atenţia de la mesajul social, despre care habotnicii ar putea spune că este un prozelitism gay îmbrăcat în hainele exibiţionismului blasfemic (sub forma tricourilor şi accesoriilor rock având chipul lui Iisus, ca replică la emfaza cântecelor de preaslăvire ostentativă), către dimensiunea interiorizată a nevoii de mituri securizante despre găsirea sufletului-pereche. Nu este o cădere în melodramă a mitului, nici în băşcălia prin care este ironizată agresiv lumea transsexualilor, ci în melancolia luminată de nuanţele puternice dintr-un mare oraş. Ţi-ai putea închipui de fapt un basm cântat, în care puritatea este ascunsă într-un parc de rulote peste care luceşte stridenţa neoanelor în aşteptarea interminabilă rezervată doar celui abandonat şi însingurat.

O căutare a jumătăţii poate părea un demers amuzant precum mimarea timidităţii de către o starletă unsă deja cu toate alifiile, nerealist, aberant şi chiar blasfemic în mintea unor homofobi puşi în faţa unor personaje machiate şi îmbrăcate strident, dezvăluind nişte trăiri la fel de ţipătoare atunci când vorbesc despre tristeţea exasperantă a unui cuplu format dintr-un rocker ce şi-a făcut cândva o schimbare de sex cu sechele vizibile, pentru a deveni soţia unui soldat ce i-a promis că îl va scăpa din Berlinul de Est, ca apoi să fie uitat într-o rulotă din Kansas, şi o tânără speranţă care a devenit partenerul său nefericit, după ce a cântat în deschiderea unui concert ţinut de acesta în Zagreb. Între timp, dezvăluirile ce alternează musicalul pe acorduri de punk şi confesiunile intime specifice unui one man show ce ia calea unui stand-up comedy cu decizii finale sfâşietoare, amintesc şi de un al doilea eşec sentimental din existenţa zbuciumată a protagonistului Hedwig, în compania unui puşti dintr-o familie habotnică, sedus de starul rock şi devenit apoi călăul sentimental ce-i fură versurile şi faima celui ce l-a corupt. Căzut în uitare pe măsură ce ascensiunea celui ce i-a furat versurile poate fi considerată fulminantă, rockerul transsexual începe să-şi spună povestea în prezenţa ultimului său partener, ce îşi arată revolta şi gelozia, aceştia schimbând ironii dureroase, aluzii, bruscându-se, rănindu-se, apoi regăsindu-se.

Ce părea a fi o un performance plin de autoironia îmbrăcată în extravaganţa trashy gata să ducă estetica glam-punk într-un derizoriu burlesc parodic la adresa travestiţilor devine treptat o reflecţie melancolică strigată de sunetele chitărilor de pe fundal, mânuite live de Ştefan Mustaţă, Alexandru Pop şi Adrian Cotoară  şi de versurile care descriu într-o gamă tragicomică nevoia de afecţiune după o privare timpurie de iubirea maternă. Este acea reflecţie veche de când lumea, pe cât de exibiţionist expusă (precum un punker aflat în transa concertului), pe atât de intimă, despre căutarea şi regăsirea corpului, despre migrarea identitară într-un alt corp, despre feminin şi masculin, despre teama de respingere asociată eşecului, dezolării morbide şi fricii de moarte. Toate aceste probleme ale personajelor prinse într-un vârtej al căutării şi al părăsirii, al urii de sine şi al acceptării sunt prezentate la graniţa dintre umor şi tragedie. Dar este umorul unor protagonişti ce au învăţat să supravieţuiască propriilor drame şi abandonuri virând spre autoironie când tragicul devine acaparant, iar glumele acestora, chiar şi cele având tentă sexuală, evită vulgaritatea pornografiei şi trimiterile facile.

În loc să cadă în băşcălia sclipicioasă a celor ce imită gesturile şi mimica unor travestiţi într-o notă umilitoare, replicile pline de umorul amar al părăsitului ajuns la capătul epuizant al căutării accentuează şi mai mult profunzimea dramelor dincolo de ţinutele unui kitsch asumat şi atent drămuit, specifice unei vedete căzute în dizgraţie şi obligate să ţină un spectacol de mâna a doua, în faţa unor spectatori ce l-ar fi preferat pe rivalul ce i-a furat compoziţiile, dar care le cere un preţ mult prea piperat. Abia când observi umanitatea, firescul dintr-un contrast adesea catalogat ca nefiresc, între amărăciunea ce invită la introspecţia exteriorizată printr-un monolog discret şi energia molipsitoare degajată de cele două personaje care sar precum nişte liceeni pe ritmuri punk, se agită şi se dezlănţuie pe sunetele celor trei chitarişti, flirtează neruşinat cu un al treilea personaj având rolul de spectator invitat pe scenă, apoi îşi împart replici fără perdea şi îşi fac mărturisiri explozive, începi să le iei în serios dramele expuse pe un ton comic la început.

Deşi a fost un succes pe Broadway şi pe scena londoneză, musicalul a fost conceput pentru scenele unui club undergorund, astfel încât să fie redată cât mai fidel atmosfera efervescentă a primelor concerte punk-rock, nicidecum pentru spectaculosul Broadway, cu puneri în scenă extravagante. Scena de la Point, cu decoruri minimaliste şi dimensiunea ce îţi aminteşte de concertele rock din adolescenţă şi din studenţie, de la subsolurile Centrului Vechi, precum şi interpretarea actorilor Istvan Teglas şi Răzvan Krem Alexe recreează intimitatea anarhică din timpul unei confesiunii rock dezlănţuite. Istvan Teglas interpretează rolul principal îmbinând melancolia sfâşietoare, histrionismul seducător din timpul unui concert în care diva rock îi aruncă nişte ocheade cu subînţeles chitaristului şi dezinhibarea specifică unei mărturisiri de tip one man show, în care umorul spontan şi tragedia sunt duse la limita unei autopsii emoţionale tratate cu detaşarea mimată de autoironicul ajuns într-un impas existenţial şi la capătul epuizării. În schimb, Răzvan Krem Alexe, afişând când aerul unui puşti rebel scăpat de sub ghearele autorităţii parentale dictatoriale şi fanatice, pentru a cunoaşte faima unui rocker, când nesiguranţa unui partener copleşit de gloria şi personalitatea personajului central sau mimica şarlatanului versat pregătit să corupă, sare de la un personaj la altul, având vârste diferite şi un background cultural incompatibil, cu minime schimbări vestimentare. La un moment dat susţine interacţiunea afectivă dintre protagonist şi public, preluând rolul celui care întreţine atmosfera în momentele în care personajul Hedwig este nevoit să rămână în carapacea tristeţii dezolante. Tensiunea reflectată în modul în care personajul secundar susţine performance-ul protagonistului rănit, cu fidelitatea unor backing vocals şi răzvrătirea amânată a unui partener trădat, permite desfăşurarea poveştii tumultuoase într-un spaţiu experimental, concentrând o dramă întinsă pe două continente într-un spaţiu minimalist.

Viziunea regizoarei Iris Spiridon reuşeşte să ignore graniţa dintre trăirile contradictorii, oferidu-i umorului o umbră melancolică, tristeţii, o nota comică (un comic amar, ce-i drept) destul de bine dozată, cât să nu perturbe drama apăsătoare, iar burlescului în hainele glam rock, nimbul unei căutari mitice, a unei rătăciri precum un periplu iniţiatic prin care personajele sunt salvate de la degradarea ce-i înhaţă pe cei împinşi în groapa marginalilor, ce sfârşesc în rulotele pline de rămăşiţele ca nişte haine de scenă peticite, dovadă a gloriei de altădată. Între energia unui concert rock underground, într-un spaţiu neconvenţional, şi intimitatea audezvăluirii, Hedwig and the Angry Inch: The Missing Half îi dă voie spectatorului (indiferent de orientarea sexuală) să-şi privească în faţă visurile sentimentale naive despre căutarea sufletului-pereche fără a se învinovăţi de patetismul decrepitului nimerit în mijlocul unui dezmăţ punk.

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here