Hotii de frumusete – Tinerete fara batranete, varianta moderna

0
413

Frédéric Beigbederşi Pascal Bruckner. Probabil doi dintre cei mai cunoscuţi autori francezi contemporani, prin romane precum Dragostea durează trei ani, Copilul divin sau Paradoxul iubirii, puse în scenă în România de-a lungul timpului de către Chris Simion. Se adaugă seriei Hoţii de frumuseţe, adaptare după romanul cu acelaşi nume al lui Bruckner, produsă de Compania de Teatru D'AYA și găzduită la  Teatrul Evreiesc.

Dacă nu ai citit deja cartea, ideea piesei ţi se va părea cu siguranţă originală: la graniţa dintre Franţa şi Elveția soţii Steiner (Radu Micu şi Ştefana Samfira), împreună cu majordomul lor Raymond (Ionuţ Niculae) răpesc femei frumoase pentru a le fura tinereţea. Oricât ar părea de ciudat, cei trei folosesc această metodă pentru a-şi păstra vitalitatea, răzbunându-se totodată pe o societate în care, după ce ai înaintat în vârstă, eşti dat la o parte. În mijlocul acestei poveşti halucinante nimeresc, în urma unei excursii la schi în Alpi, Benjamin (Florin Zamfirescu) şi Hélène (Medeea Marinescu), noile victime ale familiei Steiner.

Paralel cu întâmplările propriu-zise funcţionează un al doilea plan, în care Benjamin, de această dată într-o şedinţă de terapie, rememorează împreună cu psihiatra lui (Ioana Pavelescu) întreaga poveste. Trecerile între trecut şi prezent se fac prin intermediul a trei ecrane pe care sunt proiectate scene filmate anterior de actori, intercalate, bineînţeles, cu jocul propriu-zis. Scenografia (semnată Adina Mastalier) reuşeşte din acest punct de vedere să funcţioneze, dar alternanţele foarte frecvente de la o poveste la cealaltă creează un efect excesiv de colaj și fragmentare.

 

 

Deşi piesa beneficiază de pe urma subiectului interesant, la capitolul interpretare există unele minusuri.  Cuplul Francesca – Jérome apare mai degrabă într-o lumina grotescă, nu atât demonică, aşa cum transpare din romanul lui Bruckner sau cum sugerează peruca purtată de Ştefana Samfira pe scenă. Nebunia de care se presupune că suferă Francesca capătă note stridente, amintind mai curând de o vrăjitoare.

Există, apoi, unele episoade cărora nu le-am văzut rostul în economia piesei. Mă refer în special la secvenţele cu Medeea Marinescu de la început, în care încearcă să îl seducă pe Benjamin, iniţial îmbrăcată în călugăriță, apoi în desuuri negre şi ciorapi cu plasă. Este adevărat că replicile apar ca atare în roman („Benjamin, vrei să mă dezbraci te rog? Am chef să stau goală în făţa dumitale”), dar nu ştiu dacă era nevoie de un dans în toată regula pentru a ilustra situaţia.

Proiectul lui Chris Simion (deşi lăudabil pentru curajul de a dramatiza în premieră mondială cartea lui Bruckner sau de a folosi un decor virtual) demonstrează totuşi că este nevoie de mai mult de un roman bun pentru a obține un spectacol reuşit.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here