Iarba noptilor – Parisul femeilor cu trecut intunecat

0
584

O femeie din Casablanca pregătită să-şi schimbe identităţile precum franţuzoaicele mondene de altădată ţinutele, nişte bărbaţi dubioşi care îi amintesc de un accident neplăcut din trecutul ei şi nişte spioni marocani la Paris îşi fac loc în viaţa unui tânăr cu vise de scriitor şi o identitate la fel de volatilă, gata să se evapore la momentul potrivit, când se ivesc persoanele ce vor să-i fixeze prezentul perpetuu în repere biografice ferme. Peste ani, femeia prinsă între Paris şi Casablanca, dar şi amicii ei implicaţi în afeceri tenebroase precum umbrele dintr-o fotografie de Brassai revin în memoria adolescentului devenit la rândul său una dintre umbrele Parisului enigmatic, plin de străzi şi clădiri gata să se schimbe, în care personajele nu mai pot găsi graniţa dintre un vis plin de pericole şi realitate.

Jean este un aspirant la statutul de scriitor, iar Dannie, o femeie prinsă între prezentul boem al nopţilor de vară fără destinaţie şi gaşca ei de clandestini îmbogăţiţi în Casablanca, apoi reîntorşi în secret într-un Paris plin de fugari din faţa trecutului, unii duntre ei deghizaţi în studenţi bătrâni. Îl târăşte pe Jean în case retrase, în apartamente unde şi-a uitat indiciile ce-i pot deconspira biografia, mereu când proprietarii despre care oferă numai detalii evazive nu sunt acasă. Jean şi Dannie duc o existenţă de fugari ce se pierd în Parisul ieşit din timp, al maidanului de la periferie, ce se deschide spre un orizont ivit printre clădirile vechi lăsate în paragină înainte de a dispărea pentru a permite construirea noilor cartiere în locul unde cândva interlopii mărunţi şi femeile pline de secrete mai găseau câte o cafenea retrasă în care să pună la punct noile decoruri ale unei existenţe de tip butaforie decadentă. O astfel de existenţă îl atrage şi pe anchetatorul ce îi dezvăluie lui Jean, peste decenii, adevărata biografie a lui Dannie, parizianca trecută prin cercurile unor afacerişti cu îndeletniciri de spioni.

Iarba nopţilorar fi avut ingredientele demne de un reuşit amestec între un roman poliţist şi un thriller psihologic în care introspecţia de tip proustian întâlneşte atmosfera senzual-întunecată din fotografiile realizate de Brassai, căreia i se adaugă decorurile acelui exostim chic specific unei cafenele marocane cosmopolite. Dar în locul de spioni bine conturaţi, racolaţi din randul unor femmes fatales cu aer de vampă interbelică, ale unor afaceri dubioase cu tentă colonială târzie şi anchetelor unui detectiv zelos descoperi un roman încropit din amintirile unui protagonist sedus de misterioasa versată şi pregătită să-i facă nişte mărturisiri ce-i pot supăra pe băieţii răi alături de care formase până mai ieri o cârdăşie sinistră. În loc să fii deranjat de minimalismul introspectiv al romanului, vei sorbi fiecare pagină cu plăcerea pe care o poate resimţi doar nostalgicul gata să regăsească paradisul într-o noapte de vară pariziană, în care bulevardele periferice, retrasele cafenele anonime şi cheiurile mai puţin umblate se deschid special pentru el, oferindu-i impresia că a rămas unicul poate străbate acest Paris devenit o lume paralelă, numai de el cunoscută.

O singură condiţie trebuie să îndeplineşti pentru a vibra la fiecare pagină scrisă de Patrick Modiano din perspectiva unui protagonist captiv în propria memorie: să nu cauţi o acţiune alertă. Dacă ai mai citit şi alte romane scrise de Modiano, înseamnă că te-ai îndrăgostit de atmosfera plină de misterele hrănite cu identităţi neclare şi detalii suspendate într-un prezent decupat din continuitatea temporală, altfel nu ai mai fi încercat şi alt roman scris de acesta, dezamăgit fiind mai ales de refuzul său de a-şi transforma cărţile în thrillere poliţiste, alegând lentoarea reflecţiilor asupra legăturii dintre identitate, memorie şi oraş, fie ele şi străbătute de suspansul ademenitor ce învăluie prezenţele feminine. De fapt, Iarba nopţilor este romanul unui nostalgic scris pentru un cititor al nostalgiei himerice, datorită căreia îi este dor de un oraş necunoscut. Acest nostalgic este un obişnuit de-al casei pentru Modiano, aşa că nu îi mai pregăteşte noutăţi, ştiind că perpetua reîntoarcere a cititorului în Parisul din cărţile sale este deja un semn al fidelităţii ce iartă o anumită rutină de dragul vremurilor bune.

Citind Iarba nopţilor, cei seduşi deja de stilul neschimbat al lui Modiano pot ajunge să creadă destul de uşor că sunt captivi în mitul eternei reîntoarceri, varianta urbană. Toate închipuirile se transformă în flashback-uri, iar lecturile trecute, într-un deja-vu interminabil, încât ai impresia că descoperi pasaje din alte romane, cum ar fi Suspendarea pedepsei sau Orizontul, doar că sunt reînnodate într-un decor întunecat, resuscitat de pâlpâirile unor felinare palide, ce aruncă mai mult umbre deasupra cheiurilor unde au loc destăinuirile personajului feminin. Este un roman al stărilor indescifrabile, greu de tradus în cuvinte, în care voluptatea este dată de ambiguitate. Ai impresia că toate acele date neclare, adrese şi nume de străzi dispărute imediat ce au fost înregistrate în carneţelul Moleskine al protagonistului pentru a fi transformate în manuscrisul unei viitoare cărţi au suferit metamorfoze inexplicabile, astfel încât nu te plictisesc, deşi le regăseşti în mai toate romanele scrise de Patrick Modiano. Asemenea Parisului imaginar, romanele scrise de Modiano sunt precum nişte discuri vechi, de care nu te saturi şi pe care le colecţionezi, deşi moda lor a trecut, la fel şi generaţia ce le putea înţelege mesajul afectiv, dar în cazul tău devin o revenire într-un timp fantasmatic, niciodată trăit, plin de imagini voalate, dătătoare de amintiri inventate pentru a capta umbrele trecutului.

Editura Polirom, 2015

imagini: Brassai (www.entretantomagazine.com/mezzaluna.me)

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here