Iluzii – Despre batranete si alti demoni

0
356

Să presupunem că ai 80 şi ceva de ani. Te gândeşti că ai ajuns la sfârşitul vieţii şi simţi nevoia unei recapitulări – iubiri, prietenii, călătorii, toate ţi se perindă pe dinaintea ochilor şi le organizezi cu grijă, încercând să nu omiţi nimic. Actorii de la Teatrul Act sunt dispuşi să facă ei asta pentru tine: intră în pielea unor personaje octogenare şi le radiografiază întreaga viaţa.

Iluzii (regizată de Cristi Juncu) reface povestea a două cupluri (prieteni de familie) care, după mai bine de 50 de ani de căsătorie, ajung să se întrebe dacă nu cumva adevărata dragoste a trecut până atunci pe lângă ei. Danny şi Sandra, respectiv Margaret şi Albert, descoperă dintr-odată că persoana de lângă ei nu a fost adevăratul lor suflet pereche. Îndoieli motivate cumva de apropierea morţii. Piesa însă nu merge în direcţie contrafactuală (logica what if), aşa cum trebuie să recunosc că m-am aşteptat, ci spre o întoarcere la perioada tinereţii, la momentul în care s-au cunoscut.

Interesant este că actorii de pe scenă (Vlad Zamfirescu, Theo Marton, Ada Simionică şi Raluca Aprodu; dar piesa se joacă şi cu o a doua distribuţie, formată din Andi Vasluianu, Tudor Istodor, Diana Cavallioti şi Irina Velcescu) nu interpretează propriu zis respectivele personaje. Ei îşi asumă doar rolul de povestitori – de altfel aşa începe şi piesa, cu o invitaţie la poveste. Vorbim de fapt despre nişte actori -naratori care, pentru aproape două ore, îmbrăcaţi casual şi cu o cană de cafea în mână, povestesc ce se întâmplă cu cei patru bătrâni.

Piesa se tranformă astfel într-un colaj de istorioare, mai mult sau mai puţin relevante. Aflăm, de pildă, cum s-au logodit Danny şi Sandra sau că Margaret (aparent) l-a înşelat pe Albert cu Danny, prietenul lui cel mai bun. Actorii îşi pasează unul altuia rolul de narator, alternând momentele emoţionante cu cele comice. În prima categorie includ monologul Adei Simionică de la început. Actriţa rosteşte de fapt cuvintele pe care Danny i le-a adresat soţiei sale înainte de a muri. Deşi presărată cu clişee (dragostea poate da un sens vieţii; iubirea este în măsură să învingă moartea), replicile reuşesc să impresioneze.

Nu te aştepta însă ca întreaga piesă să continue în acelaşi stil. Din când în când avem parte de nişte intervenţii care anulează efectul scenelor intense relatate anterior. Vlad Zamfirescu (lui îi aparţin de obicei aceste intervenţii) relaxează atmosfera prin câteva „farse” pe care ulterior le denunţă ca atare. De multe ori lasă senzaţia că improvizează, intervenind în povestea unui alt actor sau adresându-se direct unui spectator. În felul acesta putem justifica indicaţia autorului Ivan Vîrîpaev, care încadrează piesa în genul comediei.

Deşi actorilor nu li se poate reproşa nimic, în ansamblu piesa nu reuşeşte să smulgă acea impresie de wow pe care o transmiteau de obicei spectacolele de la Act. Subiectul ca atare nu se pretează neapărat unei adaptări de aproape două ore, în plus, nu există absolut niciun element de scenografie. Cu toate lucrurile interesante pe care le poţi găsi în subtext, Iluzii rămâne, totuşi, o piesă în care nimic nu se întâmplă, totul se povesteşte.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here