Imi este indiferent daca in istorie vom intra ca barbari – Merita sa astepti pana la dezlantuirea finalului, chiar daca vei fi zguduit

0
595
foto: Silviu Ghetie; sursa: Rollercoaster PR

Radu Jude face parte din categoria regizorilor care au reuşit să pătrundă în circuitele marilor festivaluri internaţionale datorită modului original de a readuce în atenţia publicului evenimente istorice pe care alţii le-ar vrea uitate în bezna tăcerii veşnice. Aşadar, se poate spune că este şi genul de regizor care îţi setează anumite aşteptări când intri în sala de cinema. Ultimul său film – distins cu marele trofeu al Festivalului de la Karlovy Vary – confirmă aceste aşteptări.

Episodul zguduitor şi visceral devenit subiectul noului film al lui Radu Jude este Masacrul de la Odessa. Masacrul a fost declanşat când armata română, fidelă mareşalului Antonescu – s-a alăturat naziştilor în exterminarea evreilor din oraşul ucrainian, sub pretextul eliberării populaţiei de pericolul sovietic.

Personajul central al filmului – o regizoare având idei inovatoare şi multă determinare (interpretată cu patos convingător de Ioana Iacob) – vrea să reamintească de acest episod incomod pentru conştiinţa noastră colectivă, printr-un spectacol grandios, ţinut chiar în faţa Palatului Regal de pe Calea Victoriei. Spectacolul trebuie să reconstituie într-o manieră stilizat-alegorică, dar la fel de înspăimântătoare, genocidul de la Odessa, din 1941, anul în care armata română a devenit o adunătură de torţionari ce i-a şocat până şi pe nazişti prin excesul de zel barbar.

foto: Silviu Ghetie; sursa: Rollercoaster PR

Deşi păstrează estetica minimalistă a filmelor din Noul Val, Radu Jude te surprinde prin gradarea tensiunii, prin spectaculosul zguduitor din final, pe care nu l-ai fi putut anticipa la început, dar mai ales prin abordarea multistratificată.

Datorită abordării multistratificate, prin decoruri simple şi locaţii având un aer învechit, Radu Jude reuşeşte ceea ce unii ar încerca folosind bugete mult mai ofertante: să demonstreze că fiinţa umană ar face orice pentru a ocoli ceea ce o poate pune faţă-n faţă cu trecutul în varianta lui monstruoasă. Pentru a reuşi acest lucru, poate recepta adevărul istoric sub forma unui spectacol ce îmbină grotescul, cinismul, deriziunea, gluma desacralizantă, distorsionarea până la absurd a mesajelor din spatele faptelor şi mai ales mecanismele de apărare aberante pentru a fi ocolit tocmai veridicitatea acestui adevăr.

Iniţial, ai impresia că vezi un film despre punerea în scenă a unui spectacol incomod, care necesită convingerea reprezentanţilor de la Primărie. Asişti la tensiunile dintre personajul central, actorii şi figuranţii capricioşi (majoritatea obtuzi), la zbaterile regizoarei luate în râs de reprezentantul Primăriei şi de amantul ei (interpretat de Şerban Pavlu) – personaj care este interesat mai degrabă de clipele trecătoare de plăcere oferite departe de căminul conjugal. Apoi încep să apară şi alte teme precum: libertatea artistului şi imixtiunea cenzurii iniţiate de autorităţi, misiunea unui regizor inovator în raport cu evenimentele istorice indezirabile, relaţia dintre regizor şi propria creaţie, mecanismele de apărare la care poate recurge publicul în faţa unui spectacol ce denunţă nemilos atrocităţile inimaginabile ale înaintaşilor glorificaţi de propagandă şi abordarea estetică a unui eveniment istoric reconstituit (se fac aluzii satirice la adresa esteticii impuse de filmele lui Sergiu Nicolaescu).

Pe măsură ce repetiţiile pentru spectacolul regizat de personajul central se apropie de punctul culminant, iese la suprafaţă adevărata temă a filmului: relaţia noastră cu trecutul, cu propria conştiinţă colectivă reprezentată istoric. Reacţiile protagonistei în faţa autorităţilor obtuze simbolizate de trimisul Primariei care îi cere să realizeze ceva mai puţin şocant pentru public, discuţiile acesteia cu prietenii şi cu amantul care îi critică atitudinea de revoltă invită spectatorul la un dialog cu propria identitate.

Filmul lui Radu Jude este lansat într-un an în care identitatea colectivă autohtonă este repusă în discuţie. Regizorul-personaj din filmul său îndreaptă atenţia spectatorului spre necesitatea de a include (şi) asumarea în definirea identităţii naţionale. Iar asumarea nu este deloc uşoară după reamintirea Masacrului de la Odessa, care plasează România în fruntea listei cu locuitori sceleraţi ce au exterminat populaţia evreiască în anii ’40. Cum trăim noi, cei din prezent, cu această revelaţie grea? Suntem datori să preluăm vina celor ce nu şi-au recunoscut-o atunci? Curge şi în noi acelaşi sânge de criminal fanatic? Se poare vorbi de o restaurare a mitului antonescian, care poate reînvia demonii trecutului?

Răspunsurile nu îţi sunt oferite pe un ton solemn. Radu Jude reuşeşte să descopere o breşă în uitare folosind totuşi nişte personaje aparent caricaturale, superficiale, aşa cum sunt şi prietenii regizoarei-personaj. Personajele ce par nişte fiinţe actuale teribilist-ignorante prin comentariile lor în contradicţie cu seriozitatea regizoarei obsedată de propriul spectacol nu fac decât să mărească gradul de conştientizare în rândul publicului născut după anii ’90, chiar dacă anumite scene mimează băşcălia.

Întrebările incomode te fac să te gândeşti la oscilaţia între tentaţia de a prezenta în exterior o imagine idealizată a romanului, mereu ospitalier, blajin, bun vecin cu străinii şi mai ales victimă, prins mereu între marile puteri, aşadar obligat să le aculte ordinele, şi nevoia de luciditate prin recunoaşterea tenebrelor. Imaginea românului nu mai este deloc una măgulitoare după Masacrul de la Odessa.

În film se precizează că scoaterea la suprafaţă a crimelor din închisorile comuniste nu i-a ruşinat atât de mult pe români, deoarece se considerau a fi de partea victimelor, nu a călăilor. Torţionarii comunişti nu erau de-ai neamului, ci aparţineau unei invazii străine. Însă torţionarii de la Odessa făceau parte din rândul celor declaraţi eroi. trimişi pentru a salva spiritul românesc autentic, după cum spunea propaganda. În timp ce urmăresc imagini de arhivă, regizoarea din film şi prietenii acesteia se întreabă dacă nu cumva au rude care să fi participat la exterminarea evreilor din Odessa.

Radu Jude este conştient de tentaţia unor spectatori de a-l acuza că murdăreşte imaginea României în exterior, prin filmele sale. De fapt, mai toţi cineaştii români ajunsi la marile festivaluri precum Cannes, Berlinale şi Locarno au fost acuzaţi de antiromânism. Însuşi personajul feminin care pregăteşte marele spectacol-reconstituire transmite frustrarea unui artist care vrea să exploreze mijloacele neconvenţionale prin care poate reda un adevăr incomod în faţa unui public gata să îl acuze de lipsa de patriotism.

Datorită personajului interpretat expresiv şi imprevizibil de Ioana Iacob, filmul poate fi urmărit şi din perspectiva invitaţiei la reflecţia asupra legăturii dintre cinematografie, imagine, memorie şi autenticitate. Ai impresia că Radu Jude o tranformă pe regizoarea din film într-un alter-ego al său. Este un alter-ego parodic, un alter-ego care îi permite adevăratului regizor să se ironizeze fără a dilua misiunea demersului său – aceea de resuscitare a memoriei.

Ai fi tentat să afirmi că filmul lui Radu Jude aduce la suprafaţă un eveniment sângeros despre care nu se vorbeşte aşa cum ar fi trebuit – Holocaustul din ţinuturile ocupate de români. Într-adevăr, filmul abundă în replici şi dialoguri ce fac trimitere la surse. Însuşi personajul central este o bibliotecă vie dedicată victimelor de la Odessa. Regizoarea interpretată de Ioana Iacob citează surse, face trimiteri intelectuale şi îţi dă impresia că îşi dedică existenţa demersului de a a-i face pe cei din jur să afle despre ce s-a întâmplat la Odessa, în anii ’40. Dar, cu toate că urmăreşte un adevăr istoric brutal, Radu Jude nu foloseşte realismul dur pentru a-l face pe spectator să se ruşineze că aparţine speciei umane, care a putut comite asemenea atrocităţi.

Spectatorul lui Radu Jude este cel care poate înţelege istoria fără o imersiune hiperrralistă în atmosfera altei epoci prin imagini şocante, în schimb este gata să reflecteze asupra modului în care îşi reprezintă vizual istoria. Astfel, filmul său este o dublă interogaţie: asupra noastră, ca fiinţe umane, şi asupra artei în relaţie cu trecutul şi reprezentarea lui (se fac adesea aluzii la conflictul dintre adepţii reprezentării fidele, realiste, a unui eveniment, şi adepţii artei moderne, care propune o altă abordare, neconvenţionala, care nu se poate calibra întotdeauna pe aşteptările publicului).

Filmul nu se opreşte doar la reconstituirea unui eveniment sângeros prin imersiunea privitorului din sala de cinema în atmosfera unui spectacol de stradă impresionant, din care nu lipsesc proiecţiile grandioase cu portretul mareşalului pe faţada Palatului Regal, tumultul unui câmp de bătălie şi atmosfera terifiantă dintr-un oraş transformat în scena unui măcel. Radu Jude nu preia demersul unui arheolog care expune piesele unui trecut. Nu există doar trecut în evenimentele de la Odessa, ci şi o previziune asupra eternei reîntoarceri a fanatismului confundat cu patriotismul.

Fantomele de la Odessa prind contur în prezent ori de câte ori se începe vânătoarea de antiromâni, de noi duşmani ai spiritului naţional, strămoşesc şi creştin. În anii ’40, vecinul evreu din ţările ocupate de nazişti era considerat un sabotor al spiritului naţional. În prezent, alteritatea, nevoia de a cerceta tot ceea ce ne-ar face de ruşine, curajul de a cunoaşte o istorie necosmetizată prin monumentalismul de propagandă şi de a lăsa arta incomodă să exprime tot ceea ce ne sperie când ne privim în oglindă pot fi uşor acuzate de subminarea patriotismului.

Citeşte şi Altă ţară – O capodoperă

The Invisibles – Prietenia învinge

Alta tara – O capodopera

The Invisibles – Prietenia invinge

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here