Incendiul – Cuplul exploziv in varianta sud-americana

0
303

Incendiul(El incendio/The Fire) îţi arată cum ar putea fi îmbunătăţit un film din noul val românesc pentru a te ţine cu sufletul la gură fără a te sufoca prin dileme grele, decizii contra-cronometru pentru salvarea celei mai bune prietene care a călcat iar pe bec sau fantome ale dictaturii scăpate a nu ştiu câta oară din dulapul unui apartament muncitoresc. Urmărindu-i pe actorii Juan Barberini şi Pilar Gamboa interpretând credibil un cuplu ajuns în pragul unei explozii anunţate de acumularea unor frustrări ce promiteau mai degrabă o implozie dacă amânarea schimbării apartamentului nu ar fi devenit acel element imprevizibil ce ameninţă rutina lui Ai încedere în mine! sau Lasă că trecem şi peste asta împreună!, îţi dai seama că ai un deja-vu cultural şi te crezi frate cu argentinianul.

Aceleaşi cupluri nevoite să-şi amâne visurile unei vieţi decente în doi, aceiaşi tineri acceptând joburi prost plătite, aceleaşi apartamente supraevaluate din blocurile cutii de chibrituri, devenite un lux, şi aceleaşi motive care duc la destrămarea unei relaţii. Nu mai pomenim jobul solicitant de la şcoala unde profii umiliţi mimeaza controlul elevilor cu apucături de viitori delincvenţi din lipsa unor ocupaţii mai interesante. Şi totuşi, în ciuda apăsătoarelor coincidenţe, acţiunea se petrece pe alte meleaguri, îndepărtate chiar, dar globalizarea a reuşit să atingă până şi reacţiile noastre  emoţionale, încât ajungem să ne oglindim în problemele unor personaje din ţări exotice şi, totuşi, cât se poate de familiare. Asumată sau nu, tendinţa regizorului Juan Schnitman de a crea nişte scene în care s-au regăsit cel puţin o dată în viaţa lor majoritatea spectatorilor, dincolo de barierele culturale, te menţine atent (şi implicat) de la început până la final, deşi ai în faţă un film uşor de catalogat drept minimalist, fără multe evenimente, dar în schimb plin de replici acide imprevizibile, care te fac să tresari şi te obligă să partici emoţional la schimbul de cuvinte incendiar dintre protagoniştii rostogoliţi prin spirala unei epuizante crize în cuplu.

Drama cuplului format din Lucia şi Marcelo pare un foc declanşat de nişte pretenţii şi reproşuri aparent stupide, inflamate de un val de reacţii disproporţionate cauzate de amânarea cu o zi a cumpărării mult-visatului apartament pentru noul început. Ritualul pitirii banilor cash în desuuri, amânarea paharului de whisky folosit pe post de şampanie la finalul unei zile decisive din viaţa cuplului, entuziasmul ajuns la punctul culminant al celui care stă cu fundul pe bagaje uitându-se triumfător la modestul apartament pe care îl va lăsa în urmă pentru unul mult mai bun devin mai mult sau mai puţin sursa inflamabilă a unui surmenaj psihic, ajuns dinamita ascunsă la temelia cuplului de o forţă care vrea să îşi bată joc de visurile celor doi. Aceste douăzeci şi patru de ore devin clepsidra prin care se anunţă apropierea deciziei finale privind viitorul în doi. Când nisipul începe să curgă, toate acele detalii pasionante pentru care mulţi i-ar invidia, toată acea intimitate incendiară se transformă din poftă de viaţă euforică într-un domino de gesturi, cuvinte răstălmăcite până la aburd şi reacţii (auto)distructive. Îşi aruncă injurii, se ceartă precum nişte adolescenţi uniţi doar de hormonii aprinşi, se bruschează şi ajung în pragul unor gesturi necugetate culminate cu partide amoroase ce-i lasă la final şi mai răvăşiţi prin acel amestec dintre ură, atracţie şi excitaţia bizară declanşată de încercarea disperată de a opri destrămarea cuplului.

Prin acest film, Juan Schnitman se dovedeşte a fi un bun observator al dinamicii unui cuplu ajuns în pragul unei explozii, pe care nu-l trimite la terapia, ci îl aruncă în clocotul propriilor tensiuni sufocante, pe care ţi le transmite şi ţie. Nu îi trebuie mai mult de câteva dialoguri în care anumite replici sunt eliberate sau oprite la timpul potrivit, de un prim cadru în care privirea celui care mereu rămâne treaz lângă partenerul abandonat somnului ce ţine loc de postludiu anunţă un viitor pericol nevăzut într-o zi senină, ca într-un thriller psihologic, şi de sincronizarea unor frustrări nerostite până atunci pentru a crea nişte scene ce fac să îţi fiarbă sângele în vine, să te indignezi şi să îţi revezi propriile relaţii conflictuale dacă ai trecut prin momente asemănătoarea celor expuse în film.

Incendiulrămâne un exemplu de minimalism cinematografic reuşit, în care autenticitatea interpretării poate reda perfect acele felii de viaţă digerate pe repede-înainte de omul contemporan prins în chingile unei relaţii toxice devenite sursa dependenţelor emoţionale. Este un film escaladant, care te obligă să partici, te zguduie şi, dacă ai trecut prin dramele personajelor, te pune faţă-n faţă cu tot ceea ce ai încercat să laşi în urmă.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here