Inima inimii – Prin Lisabona de altadata

0
609

Te mai întrebi încă dacă merită vizitată Portugalia? Renunţă la Google images, la părerile turiştilor sau la ghiduri cu poze ce-ţi iau ochii. Mai bine deschide volumul de proze scurte (deghizate în amintiri) Inima inimii, chiar dacă nu faci parte din categoria blamată a sentimentalilor. Te va apuca deodată un dor mistuitor după un ţinut nefrecventat până acum. Vei tânji după o plimbare cu tramvaiul prin Lisabona, care să te ducă spre cartierele pline de case vechi, acoperişuri cuibărite unele într-altele, străduţe înguste, prăvălii unde se vindeau bomboane cu cremă de mandarine şi locuri de pierzanie ştiute doar de oamenii locului. Apoi îţi vei da seama că toate drumurile spre ţărmurile de vis ale Portugaliei pleacă din Lisabona. Şi tot de aici pleacă ramificaţiile nostalgiei luminoase în care lusitanului îi place atât de mult să se scufunde şi pe care traducerea lui Dinu Flămând o captează cu acelaşi simţ poetic regăsit în cuvintele prin care vocea din povestiri restaurează fascinaţia efemerului: prin camerele casei, prin insulele du lumină pe care orele siestei le semănau pe covoare.

La finalul călătoriei prin ţara lui Antonio Lobo Antunes îţi vei da seama că toate suvenirurile ce trebuie păstrate sunt urmele anonimilor care populează legendele unui loc. Nişte anonimi transformaţi de scriitorul portughez fie în protagoniştii unor episoade memorabile, fie în mesagerii care dau glas marilor temeri ale omului modern: însingurarea în doi, rutina în căsnicie, despărţirea de cel considerat marea iubire, uitarea devenită o formă de izolare sau înstrăinarea de propriul copil. Toate aceste probleme au ca leac reîntoarcerea în Lisabona. Numai aici pot fi evocate pe un ton pişicher amintirile celor din Portugalia lui Salazar, din Angola colonizată, din ospiciul săracilor sau din şcoala pentru băieţii de familie bună, dominată de un dascăl cu apucături tiranice. De fapt, ai tinde să-l consideri pe Antonio Lobo Antunes un creator al melancoliei şi al tristeţii care se trezesc râzând în hohote când acrobaţiile frazelor le permit. Cel mai mult îi place să transforme scenele triste sau ridicolul unor moravuri demodate într-o defilare comică, dar care nu te ivită să-i umileşti personajele, ci să le descoperi candoarea pe un fundal pitoresc şi pe alocuri pestriţ.

Pentru Antonio Lobo Antunes, Lisabona cu Benfica natală conţinea promisiunea reîntoarcerii spre un pradis pierdut, în care s-au legat primele prietenii, au fost aruncate primele ocheade indecente şi au fost savurate clandestin primele voluptăţi interzise băieţilor din familiile care îşi preţuiesc reputaţia mai presus de orice. Ai putea spune că ai întâlnit în aceste proze varianta lusitană a nostalgiei lui Modiano pentru Parisul conservat în memoria personală. Doar că Lobo Antunes a înlocuit melancolia umbrelor evanescente, demnă de imortalizarile fotografice alb-negru ale cafenelelor boeme şi ale bulevardelor dispărute, cu tonul hâtru, autoironic şi plin de vitalitatea satirică a ibericului, peste care a presărat din belşug langoarea acelui saudade intraductibil, moştenit de la strămoşii portughezi, care aşteaptă o eternă reîntoarcere, dar pe care vor s-o păstreze la nivelul promisiunii pentru a nu distruge inspiraţia poetică.

Nostalgia din Inima inimii are culorile apusurilor de pe ţărmurile vacanţelor din copilărie şi ritmul acelui lirism vaporos şi molatic, prelins în fraze ludice. Amintirile puse de Lobo Antunes pe seama unui eu narator care îi imită vocea, păcălindu-te să i le atribui unei (false) mărturisiri, capătă verva comică a unor schiţe caricaturale populate de taciturni şarmanţi sau enigmatici, de unchi aventurieri, de strămoşi cu grade militare împăiaţi în portrete severe, de mătuşi tipicare, cu prejudecăţi, obiceiuri absurde şi manii decrepite. Păţaniile, sfaturile şi obsesiile acestora iau forma unor episoade cu burghezi cicălitori şi zaharisiţi. Cele peste şaizeci de miniaturi adunate în acest volum îţi dezvăluie o Lisabonă de care să te bucuri cu toate simţurile. Are gustul patiseriilor burgheze, forfota cârciumilor în care se mai rătăceau turmentaţii după slujba de duminică. Are sunetele făcute de paşii unei străine irezistibile şi de tabieturile unei rubedenii stafidite. Are sensibilitatea confesiunilor triste din alcovul unui bordel frecventat în vremuri precoce sau din cabinetul unui psihiatru vizitat de un vagabond ieşit dintr-un film de Pasolini. Se prelungeşte cu forfota de pe faimoasa Plajă a Merilor, apoi revine la furia înspăimântătoare a unui profesor mai mult decât exigent, care lasă cicatrici în memorie şi zguduie prin spasmele revoltei un suflet despre care cei fără experienţă ar crede că devine amnezic după trecerea timpului care le vindecă pe toate. Este Lisabona unui dor de cei ce nu mai sunt, luminos precum un apus la Estoril şi, în aceleaşi timp, sfaşietor precum un fado.

Când parcurgi aceste proze create pentru a încăpea în spaţiul măsurat prin numărul de cuvinte în macheta unui ziar, ai impresia că asişti la defilarea comică a unei menajerii decrepite şi tributare vremurilor patriarhale apărate de Salazar, a unor scene vii în care umorul este deformat de oglinda memoriei până când trăsăturile protagoniştilor şi episoadele memorabile ajug să capete nişte proporţii carnavaleşti, burleşti sau onirice. Ai putea crede că s-a mutat Fellini în Lisabona când ajungi să citeşti poveştile miniaturale despre tristeţile şi bucuriile personajelor din Inima Inimii, doar că are momente în care îi permite lui Oliveira, colegul său lusitan să preia finalul unui film nostalgic despre sufletul portughezului căruia îi este dor. Un dor pur, şi atât. Un dor nehăituit de indiscreţii sau de patosul strident. Fără un răspuns clar pentru întrebarea De ce, sau De cine. Este un dor ca o stare de fapt, un fel de a exista al portughezului, la care nu ar vrea să renunţe deoarece îi aduce nişte voluptăţi intraductibile, aşa cum rămân marile enigme sufleteşti pentru veneticii neiniţiaţi.

Modul în care transformă evocările unor episoade stânjenitoare sau tragice prin acrobaţiile ironice ale frazelor sau prin imagini satirice pline de compasiune, dar şi de reacţii umane la graniţa cu absurdul, cu neverosimilul, îţi aminteşte şi de stilul ghiduş perfecţionat de Hrabal. La fel ca în prozele lui Hrabal, cu tragicomedii în fraze fluviale, se râde cu multă poftă în aceste pagini, dar se şi suspină cu melancolia rămasă în urma unei clipe frumoase, apoi destrămate. Doar că în locul evoluţiei halucinante a scenelor comice demne de o frescă în stilul picturii naive, Antonio Lobo Antunes preferă vivacitatea unor crochiuri pe fondul unui orizont nostalgic. La început, scriitorul portughez te face să crezi că devine un desenator al propriei memorii transformate în schite spontane, desenate pe şerveţelul unei cafenele. În acelaşi timp, te previne că s-ar putea să ai în faţă o dedublare, iar acele povestiri la persoana I nu sunt decât un truc folosit de scriitorul asaltat de prea mulţi admiratori, prin care să îţi dea impresia că poţi vedea ce ascunde în memorie, când eşti ţinut de fapt la distanţă, cu foarte multă diplomaţie.

Inima InimiiEditura Humanitas Fiction, 2016

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here