Iubiri caraghioase – Unele dintre cele mai bune scrieri despre amagirea cu final neasteptat

0
1514

Există oare iubiri care, deşi profunde la început, să nu se termine cu acrobaţii comice şi farse? Care să nu facă din măreţia tragediei existenţiale bufoneria unei autoamăgiri date în vileag pentru a uşura povara insuportabilă a pierderii? Care să nu stârnească hohote de râs acolo unde ar fi fost aşteptate replici având mii de înţelesuri ce ar fi trebuit să conţină toate spasmele omenirii? Care să nu ofere lejeritatea accesibilă a butaforiei refolosite acolo unde s-ar fi cerut unicitatea durerii sufleteşti? Sunt întrebări la care Milan Kundera ajunge să răspundă cu spiritualitatea celui ce a descoperit înţelepciunea abia după ce a înţeles că marile drame ale fiinţei umane îşi devoalează înţelesurile sobre abia când nimic nu mai trebuie luat în serios, privit cu sfinţenie.

Cele şapte povestiri cuprinse în acest volum sunt un deliciu pentru cititorii dornici să perceapă relaţia de cuplu drept un joc insolit şi voluptuos al autoamăgirii, al disimulării ingenioase, ce ajunge să-l scufunde pe mincinos în realitatea de care fugea. Un joc (mult prea) lucid, cu deznodământul absurd hotărât până la urmă de ceilalţi, aflaţi în afara lui.

Kundera se dovedeşte a fi unul dintre cei mai buni şi plini de idei păpuşari din literatura ce pune sub lupă relaţiile de cuplu. Modul în care trage sforile pentru a scoate ce are mai încâlcit psihicul uman este de neegalat. Dar este un păpuşar subtil şi răbdător, care îi dă personajului său impresia că el poate regla sforile…până se încurcă în ele. Nu-i dă totuşi strigătul asurzitor al disperării când acesta se trezeşte în situaţii fără ieşire, ci autoironia dublată de reflecţii neaşteptate.

Ai fi tentat să integrezi dramele personajelor într-un anumit context istoric nefast pentru libertate şi să identifici cauzele în povara sufocantă reprezentată de imixtiunea ochiului colectiv în intimitatea fragilă din perioada comunistă. Dar vei trage repede concluzia legată de universalitatea acestor drame. Nu numai în Cehia comunistă bârfele şi presiunea colectivă duceau la finalul absurd al unei relaţii amoroase, prin rostogolirea neprevăzută a unui detaliu mărunt (Nimeni nu va râde). Nu doar sub dictatură bărbaţii încercau să fugă şi de sub tirania fidelităţii conjugale şi a datoriei (Mărul de aur al dorinţei eterne, Doctorul Havel după douăzeci de ani). Nu doar sub vigilenţa moralei cu apărători iscoditori si necruţători femeile trecute ezitau să îşi mai acorde  şansa unei ultime aventuri cu parteneri mai tineri (Morţii vârstnici să cedeze locul morţilor tineri) şi nu doar sub comunism libertatea personală şi amoroasă erau negociate în funcţie de posibilităţile oferite de realitatea care se confundă mai mereu cu opiniile celor din jur (Eduard şi Dumnezeu, Simpozionul).

Poate cele mai apropiate de problemele regăsite în viaţa omului actual sunt cele din povestirile Simpozionul, Mărul de aur al dorinţei eterne şi Falsul autostop. În aceste povestiri, Kundera tratrează, stârnind molipsitoare hohote de râs, probleme delicate, fără leac uşor, precum teama de acea infidelitate (închipuită) a partenerului, confuzia tânărului (mai experimentat) în faţa unor dovezi bruşte de senzualitate nebănuite la o parteneră considerată previzibilă şi cam neştiutoare într-ale ademenirii erotice, cosumarea unor aventuri mai mult decât efemere pentru a combate paralizanta frică de bătrâneţe precepută ca degradare fizică, solidaritatea masculină pusă la încercare de o femeie provocatoare şi teama de eşec în compeţiile virile. Personajele vor să abordeze aceste probleme sufleteşti cu seriozitate şi ataşament faţă de normele morale, însă Kundera nu crede în omul ghidat până la capăt de valori bine definite, ci de paradoxuri, de propriile minciuni sau incosecvenţe, convertite în argumente logice, în certitudini sau principii sănătoase.

Îndrăgostitul cu intenţii nobile şi cel ahtiat după favoruri erotice rapide nu sunt în ochii lui Kundera decât nişte oameni care fug de ei înşişi, iar din această fugă se detaşează cele mai ispititoare şi originale jocuri interpersonale sau cu propria conştiinţă. Eroii lui Kundera se trag singuri pe sfoară în cel mai profund şi amuzant mod cu putinţă. Se tem de propria inconsecvenţă, dar mai ales de a celor din jur, dar ajung să-şi savureze propriile înfrângeri, munciuni şi rateuri, de parcă ar fi cele mai bune lucruri ce îi puteau trezi în sfârşit la realitate, deşi continuă să băltească demierdaţi în propria farsă chiar şi după ce sunt daţi în vileag într-un mod ruşinos.

Cititorii pasionaţi de psihologia relaţiilor de cuplu vor găsi în acest volum nişte revelaţii care nasc discuţii interminabile. Povestirile incluse în Iubiri caraghioase îl situează pe Kundera la acelasi nivel cu nişte pionieri în domeniul psihologiei, precum Eric Berne, sau cu scriitorii vizionari inspiraţi de psihanaliză, unşi cu toate alifiile subtilităţii legate de complicata dinamică afectivă, printre care Stefan Zweig şi Arthur Schnitzler. Totuşi, în aceste scrieri, abisalul tenebros, fiorii sau tragediile declanşate de instinctele scăpate de sub control sunt înlocuite de rolul salvator al uşurătăţii exersate sau disimulate, al umorului care dezvăluie marile adevăruri abia după ce toate valorile esenţiale, fixate cu generaţii în urmă, sunt demolate de parcă ar fi nişte decoruri uzate.

Iubiri caraghioase - noua copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here