Iuda – Nevinovatia tradatorului si setea de cuvinte a lui Amos Oz

0
1039

O femeie misterioasă dintr-o casă de la marginea Iurusalimului. Un tânăr ce-i admiră pe revoluţionarii sud-americani şi vrea să-şi scrie lucrarea de diplomă alegând ca temă imaginea lui Iisus în conştiinţa evreilor. Un bătrân care angajează studenţi pentru a purta dialoguri erudite despre istorie, cultură sau religie, care să-i mai astâmpere demonul singurătăţii timp de cinci ore pe zi. Un altul, implicat în revenirea evreilor pe tărâmul biblic, apoi acuzat de trădare de către fondatorii noului stat israelian şi care, deşi s-a stins în urmă cu mulţi ani, prin prezenţa lui fantomatică devine un fitil ce aprinde fiecare discuţie a celor din jur. Toate aceste personaje se întâlnesc într-un roman care te lămureşte, fără opinii părtinitoare, cu privire la capcanele idealiştilor vizionari, la conflictul dintre evrei şi palestinieni, la întemeierea statului Israel şi la dificultatea de a vedea un adevăr apăsător cu ochii larg deschisi. Dincolo de toate aceste controverse cu tentă politică se ascunde fantoma demonizată a evreului trădător precum un Iuda reînviat de fiecare nouă generaţie de europeni fanatici şi transformată în urgia pogromurilor culminate cu Holocaustul.

Cei îndrăgostiţi de romanele scrise de Amos Oz datorită unei lucidităţi îmbrăcate în căptuşala duioasă a iubirii faţă de aproape, cu preţul unei explorări incomode a dramelor şi a istoriei propriului popor într-un context internaţional tensionat, vor sorbi cu nesaţ fiecare pagină a romanului intitulat Iuda. Este un roman al idealistului care propovăduieşte compasiunea şi acceptarea celui diferit. Are forţa pătrunzătoare a vorbelor de duh şi iscusinţa dialogurilor metaforice demne de cărţile pline de revelaţii grandioase cât o misiune apostolică.

Romanul vorbeşte despre fidelitatea faţă aproape, în ciuda titlului ce aminteşte de un personaj descris printr-o iconografie a dezgustului şi a urii faţă de trădător. Ura abătută apoi asupra evreului rătăcitor, lipsit de chip sau identitate clară odată marginalizat în ghetourile Europei, dar transformat într-un spectru înspăimântător în mintea habotnicilor ce au confundat ataşamentul faţă de creştinism cu pedepsirea evreilor învinovăţiţi de crucificare.

Amos Oz face lumină prin claritatea unor cuvinte şi periplurile iniţiatice de care au parte nişte personaje debusolate. Se foloseşte de viziunea transgeneraţională a unui arheolog venit să desluşească nişte texte vechi de mii de ani pentru a rezolva o problemă contemporană, dar având rădăcini atemporale, mitice. Are talentul unui chirurg, chemat nu datorită priceperii de a face incizii ferme pentru a extrage răul, ci datorită migalei îndelung exersate a degetelor demne de un caligraf sau miniaturist oriental abil, ce nu mai poate şterge răul deja găsit în manuscrise, dar poate înveli cicatricile în linii şerpuitoare ce pot abate atenţia de la ispita acestui rău, prin adâncimea unor desene alambicate precum nişte arabescuri, ce prezintă simbolic adevărul.

Iuda este un roman despre cei ce nu au participat la istorie prin decizii, dar au cunoscut urmările vărsării de sânge ca nimeni alţii. Printre victimele istoriei decise de cei care invocă legitimitatea unor idei vizionare se numără şi cei doi locatari enigmatici ai unei case înconjurate de chiparoşi, de zidurile vechiului Ierusalim şi de ramurile unor smochini umbroşi. Aceştia publică un anunţ neobişnuit. Anunţul este citit de visătorul ce făcea parte din Cercul de Renaştere Socialistă, nimeni altul decât protagonistul romanului, pe nume Shmuel Asch, un student nevoit să întrerupă studiile după falimentul tatălui trădat de partenerul său de afaceri. Shmuel dorea să se refugieze în izolare tot după o trădare, una amoroasă în cazul lui. El a fost părăsit de iubita ce a luat brusc decizia de a se mărita cu un bărbat pragmatic.

Ce apărea în anunţul consderat de acesta irezistibil? O bizară ofertă de lucru part-time, adresată unui tânăr ce are o erudiţie enciclopedică, pusă în slujba unor dialoguri cu miez spiritual prin care să i se mai îndulcească singurătatea unui bătrân. Salariul era unul modest, dar i se oferea şi un bonus avantajos: cazare şi masă. Dar nu o cazare într-un loc oarecare, ci unul desprins din visurile oricărui tânăr boem: mansarda unei case vechi. Doar că mansarda nu era una din filmele cu amorezaţi parizieni ce chicotesc pe întuneric lângă o sticlă de vin, ci dntr-o casă un pic stranie, aflată departe de inima agitată a oraşului şi a cafenelelor stundenţeşti. Mansarda era perfectă pentru cineva aflat în plină criză existenţială vecină cu depresia, şi pentru care liniştea unei case vechi seamănă cu ascunzătoarea unui suflet bătrân şi obosit, asemenea unei vietăţi marine ce şi-ar dori să se adăpostească în liniştea de pe fundul unui ocean.

În cazul în care îţi imaginezi o casă dezolantă şi mohorâtă ca un bârlog dickensian, vei avea o surpriză plăcută precum o reîntâlnire cu încăperile fabuloase descrise de Mircea Eliade. Casa aminteşte mai degrabă de un paradis fabulos de pe strada Mântuleasa, în mansarda căreia un cititor pasionat de misterul atemporal camuflat de Eliade în profan şi-ar dori să se rupă de lumea dezlănţuită, refugiindu-se alături de romanele şi vinilurile preferate, pe care să le savureze alături de o sticlă de vin în această singurătate voluptuoasă a regăsirii de sine. Aici locuia un bătrânel cu memorie de savant şi plăceri demne de un cărturar poliglot cu ştate vechi. A văzut multe şi a înţeles despre natura umană cât alţii în două-trei existenţe, demonstrând că în imaginarul omului şcolit evreul rătăcitor cutreieră de fapt printre cărţi şi dialecte, ce-l ajută să se înţeleagă cu toate popoarele.

Ca în orice casă ruptă de lume, dar care se vrea un loc al descoperirilor şi al maturizării emoţionale masculine precum o trecere spre alt nivel, se ascunde o femeie. Mai bine zis, o văduvă care ispiteşte şi apoi respinge. Stă retrasă în camerele interzise străinului, însă prezenţa i se simte peste tot în reşedinţa a cărei anticameră stranie precum un pasaj de trecere iniţiatică pare să fie curtea umbrită de smochini. O cheamă Atalia. Este nora bătrânelului care îl angajează pe Shmuel pe post de interlocutor cu studii înalte şi nimeni alta decât fiica unui erou căzut în dizgraţie şi acuzat de simpatii arabe nocive de către sioniştii trecuţi de partea lui Ben Gurion.

Nu se putea o casă mai bună, înconjurată de tăcerea ademenitoare a secretelor ce înconjoară casele conspirative şi aşezată acolo unde se termină Ierusalimul şi începe o întindere stâncoasă pustie. Pentru Amos Oz este spaţiul ideal în explorarea unei istorii zbuciumate. O istorie în care timpul concret şi cel mitic se suprapun într-o dramă a evreilor care îţi cere o vastă cultură universală pentru a o înţelege fără judecăţi pripite. Desprinsă de realitate precum o bibliotecă plutitoare într-o atmosferă creată mai degrabă de un scriitor sud-american, casa cu smochin, secrete politice având mai degrabă misterul specific unor legende încâlcite şi mansarda ce îndeamnă le reflecţii despre sensul vieţii îi ofera lui Shmuel două tipuri de revelaţii. Una este individuală, strâns legată de timpul prezent, de erotism şi de înţelegerea feminităţii nesupuse, inaccesibile, simbolizate de văduva Atalia. După ce şi-a pierdut soţul în conflictul dintre evrei şi arabi, ea a devenit crudă cu bărbaţii care o doreau, preferând compania muzicii, a filmelor şi a cărţilor. Din când în când, le mai făcea unor curtezani perseverenţi o concesie senzuală, mai mult din milă.

Cealaltă revelaţie îl conectează pe Shmuel, dar şi pe tine, dragă cititor, la înţelegerea istoriei universale, în care Iudaismul şi Creştinismul sunt împăcate de însuşi trădătorul suprem-Iuda. Despre Iuda, evreii s-au ferit să vorbească, ne spun personajele, trădarea lui căpătând un mesaj distorsionat folosit pentru incitarea la antisemitism timp de secole. Dar prezenţa lui fantomatică leagă istoria bătrânului continent european de cea a ţinutului biblic şi de controversatele iniţiative ale unor politicieni, devenite argumentele celor care au atacat ideile sioniste. Iuda apare în ipostaza celui mai iubitor discipol al lui Iisus, pe măsură ce Shmuel devine fascinat de legătura dintre răstignire, imaginea unui mântuitor blajin, apartenenţa acestuia la poporul evreu şi ostracizarea lui de către liderii iudeilor cu două mii de ani în urmă, pusă de fapt în cârca tuturor evreilor de care mulţi creştini se temeau, închipuindu-şi că le vor ameninţa lumea şi credinţele.

Unii l-ar putea acuza pe Amos Oz de blasfemie, dorind să-l apere pe Iuda pentru a-l achita de fapt pe evreul rătăcitor. Dacă au totuşi răbdare şi citesc romanul, fanaticii vor descoperi un Amos Oz ce ar putea deveni incomod în primul rând pentru ai săi, deoarece personajele lui, evrei din Ierusalim, evocă obsesiv exilul şi tragediile din rândul populaţiei arabe izgonite din ţinuturile ocupate de cei care au dorit înfiinţarea statului israelian. Şi uite aşa oscilează personajele dintr-o tabără în alta, printr-un exerciţiu empatic finalizat cu dialoguri vindecătoare pentru interlocutori, dar având concluzii explozive odată extrase din context. Aceste dialoguri memorabile precum o învăţătură vizionară l-ar face chiar şi pe un creştin fanatic să recitească aceste pagini scrise de un iudeu, cu fervoarea indusă de nişte pasaje biblice regăsite de cinefili în Evanghelia după Matei ecranizată de Pasolini, şi l-ar face mai degrabă pe acel palestinian supărat pe liderii evrei să jubileze de încântare decât pe confraţii lui Amos Oz. Dar când îl transformi pe Iuda într-o metaforă a condamnatului fără vină, a neînţelesului rătăcitor, a dramelor colective, a motivelor absurde care au provocat conflictele sângeroase repetate cu fiecare nouă generaţie de parcă umanitatea ar fi captivă într-o eternă reîntoarcere a ororilor ce scot ce este mai urât în om, ajungi în postura celui care le oferă tuturor porţia meritată din marea dreptate, niciodată în posesia unui singur om, ca într-un banc vechi. Iar cel ce le dă glas tuturor, înlocuind sentinţele şi pedepsele cu mărturisirea unor adevăruri copleşitoare şi pentru învingători (mai ales pentru ei, în acest roman) se trezeşte singur.

Lucidul pacifist este întotdeauna marginalizat, însingurat în Ierusalimul din Iuda. În schimb, este compensat de întâlnirea cu fiinţele ce îi alină, la final, izolarea şi îi ascultă povestea. Interpretarea personală a lui Shmuel dată mesajelor cristice şi crucificării este ascultată de bătrânul care îl găzduieşte. La rândul său, Shmuel ascultă povestea spusă de femeia misterioasă, care te ademeneşte şi pe tine în lumea ei, a durerilor clocotitoare şi nealinate. O lume unde încerci să înţelegi istoria modernă a evreilor. Istoria cu idealurile sioniste, fragmentate în nuanţe, unele contestate de o parte dintre ei. Cu fondarea statului israelian după trauma Holocaustului. Dar mai ales, istoria cu deciziile unor lideri precum Ben Gurion şi ale unor pacifişti acuzaţi de trădare şi lăsaţi să predice în pustiu (ne dă de înţeles romanul), precum o parte dintre sioniştii simbolizaţi de personajul Shaltiel Abarbanel, tatăl Ataliei, intrat în coflict cu Ben Gurion.

O poveste despre iubire şi despre regăsirea de sine, cât un manual de istorie, şi un manual de istorie cât un pansament care să-i ajungă întregii omeniri, şi care va obloji răni chiar dacă nu promite să impiedice repetarea unor greşeli. Un proces de achitare a trădătorului cu intenţii neînţelese şi o zonă liberă unde se poate dezvălui ceea ce butaforia în care s-a transformat falsa corectitudine politică aflată sub imperiul neasumării unor consecinţe şi frica nu mai pot. Acestea sunt câteva dintre metamorfozele prin care trece în mintea cititorului un roman cum este Iuda lui Amoz Oz.

Iuda - copertaEditura Humanitas Fiction, 2016

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here