Janis: Little Girl Blue – Fragila Janis Joplin pe care o iubesti

0
1804

Împreună cu Amy J. Berg am (re)găsit-o pe acea Janis pe care o ştiam: gata să râdă cu toată fiinţa când îşi vede admiratorii în extaz care se abandonează dansului, apoi să simtă întreaga durere umană şi să o pulverizeze prin blues. Plină de viaţă şi de multă tristeţe, jinduind după iubire şi libertate. O eternă copilă poznaşă, dar având sufletul celui ce a simţit într-un sfert de existenţă cât alţii într-o viaţă. O voce pe care fie o adori, fie o consideri abrazivă, dar nu-i rămâi indiferent când o asociezi cu senzualitatea născută exact dintr-o nonşalanţă ce o plasează la graniţa dintre două etape decisive pentru formarea ei. La această graniţă se intersectează adolescenta ce-şi îneacă revelaţiile precoce (greu de purtat) în teribilismul provocărilor demne de o Calamity Jane, ce se ia la harţă într-un bar din sudul rasist, şi femeia a cărei maturizare însemna descoperirea muzicii şi a stilului artistic personal prin care îşi oblojea rănile unei inadaptări ivite exact în anii în care acceptarea şi confirmarea venite din exterior ar fi fost vitale pentru stima de sine. Urmărindu-i dezlănţuirea nu poţi decât să îi invidiezi pe bătrânii care în tinereţe şi-au făcut de cap în timp ce părinţii lor credeau că lumea o luase razna când Hendrix îşi făcea praf chitara pe scenă, iar Morrison era un şaman ce aprindea fantezii.

Janis, Little Girl Blue - chitarafoto: film/Janis Joplin site

Cei pentru care anii ’60 au însemnat tinereţea în care muzica rebelilor fisura Cortina de Fier prin forţa vinilurilor sau puştii de azi, ce visează la Woodstock-ul necunoscut ca la un paradis ce nu a mai avut răbdare ca ei să vină pe lume, au aşteptat cu sufletul la gură lansarea documentarului Janis: Little Girl Blue. Şi au avut şi de ce! Amy J. Berg nu a fost ovaţionată degeaba. A reuşit să se ridice la înălţimea aşteptărilor şi să o aducă în prezent pe acea Janis Joplin pe care o iubeşti dacă eşti fan sau o vei iubi, în cazul în care nu ai auzit până acum dar îţi plac blues-ul, folk-ul anilor ’60 sau vocile feminine puternice ale jazz-ului de abanos. Te va fascina dacă preferi cântăreţele dornice de a-şi pune sufletul în corzile vocale precum Amy Winehouse, adulmeci cu nesaţ legendele şi poveştile beatnicilor din generaţia lui Kerouac, sau şi te inspiră dezlănţuirea lui Jim Morrison sau a lui Jimi Hendrix.

Documentarul lui Amy J. Berg te face pur şi simplu să-ţi mişti picioarele (dacă nu poţi dansa cu tot corpul în sala de cinema, aşa cum şi-ar fi dorit zeiţa hippie) în ritmul instrumentelor ce acompaniau vocea electrizantă şi tânguitoare a lui Janis. Readuce în minte toate versurile preferate, într-un colaj sensibil, cu intensitatea unei avalanşe de trăiri, dar, mai presus de toate, aminteşte de acea Janis care a putut cuceri generaţie după generaţie prin talentul de a-şi pune sufletul în versuri, de a intra în aceeaşi transă cu spectatorii fermecaţi, de a muşca din viaţă cu toată forţa celei dornice şi capabile de a simţi fiecare tresărire interioară, pe care o expune prin irezistibilul ei amestec între umor, melancolie, durere, ghiduşia copilei ce încearcă să-ţi arate câte o şotie care să-ţi alunge amarul unei relaţii destrămate. Acel amar pe care îl exorcizează în versurile ei despre femeia care tot aşteaptă după ce a fost amăgita precum catârul ademenit de morcovul promis dacă îşi continuă drumul (o imagine-metaforă evocată într-un interviu despre iubire şi amăgire). Dar copila din Janis ştia deja că pentru ea nu există leac odată ce se instala tristeţea după ce părăsea scena şi ecoul fanilor se îndepărta. Pe scenă făcea dragoste prin muzica ei, dar în camerele de hotel, adulata regină a blues-ului şi a Woodstock-ului se trezea mereu singură.

Janis, Little Girl Blue - pe scenafoto: www.indiewire.com

Să faci un documentar despre Janis Joplin poate fi un demers copleşitor, mai ales când o asociezi cu personalitatea efervescentă a unei artiste devenite simbolul unei decade. Janis era o lume în sine. O apariţie ce îşi conştientizase unicitatea de timpuriu, sub care se ascundea o teamă feroce de respingere. Acea teamă a împins-o brusc într-un montagne rousse al trecerii de la energia molipsitoare de pe scenă, prin care îl putea face să danseze până şi pe cel mai sobru om de pe planetă, la clipele în care se prăbuşea în intimitatea securizantă, dar iluzorie, creată de amestecul dintre heroină şi discuţiile în care îşi deschidea un suflet plin de răni, acelaşi suflet ce pare să fi migrat de la începutul timpurilor în toţi outsiderii vizionari, ce şi-au depăşit epoca prin ideile despre libertate, digerate abia în decadele următoare. Dar Amy J. Berg nu pare intimidată de sălbăticia copilei răvăşite când s-a trezit neînţeleasă, aşa cum a fost Janis de sub masca zâmbetului de adolescentă poznaşă ce dă buzna pe scenă pentru a se simţi în sfârşit iubită şi acceptată după ce a ieşit din toate tiparele, inclusiv din cele propuse de grupul folkiştilor rebeli din San Francisco.

Regizoarea pune cap la cap scrisorile artistei, fotografiile, versurile, stările dezvăluite în ceea ce poate semăna cu varianta emoţională a unei operaţii pe cord deschis, precum şi imaginile din arhiva familiei Joplin, cu naturaleţea celei capabile să asculte mai întâi ce are de spus artistul din spatele imaginii iconice. În final i-a iesit un documentar ce poate fi luat drept confesiune, un periplu duios, în care imaginile explozive de la Woodstock sunt deposedate de tonul exagerat al unui reportaj spectaculos despre orgiile psihedelice şi degringolada pusă pe seama descătuşării sexuale din acea epocă. De asemenea, intensitatea mărturiilor oferite de apropiaţi şi detaliile morbide referitoare la actul final, marcat de supradoză, au fost domolite la timp, încât să poţi înţelege, prin empatie, lumea interioară a lui Janis fără a deveni tu însuţi un martor intruziv al supliciului autodistructiv ce-i răpeşte demnitatea unui artist atunci când ştirile despre moartea lui par să-i fi oprit timpul biografic doar la momentele în care se lăsa prada exceselor.

Janis, Little Girl Blue - adolescentasursa: Janis Joplin site

Modul în care Amy J. Berg alege să redea biografia lui Janis Joplin reflectă mărturisirile dezarmante din versurile ei, intensitatea unui performance având forţa unei autodezvăluiri în anii nebuni ai rebelilor cu o cauză grea cât o cruce, înţeleasă doar de cei din Sudul segregaţionist şi încă destul de conservator, în care s-a născut şi Janis. Peste toate suprapune acel talent de a îmbina pasiunea pentru documentare cu dorinţa de a înţelege trăirile unei artiste ce s-a lăsat mistuită de propriile-i versuri, fără a transforma documentarul într-o abordare sfredelitoare şi dezolantă, precum trecerea de la agonie la extaz, de la glorie la decădere, aşa cum par multe relatări cinice despre aşa-zisul Club 27, al celor ce mor tineri după ce le-au trăit pe toate mult prea devreme. Vei aprecia mai ales discreţia prin care alege să expună biografia ei astfel încât să nu te priveze de voluptatea versurilor, a imaginilor din timpul concertelor şi a interviurilor în care se dezvăluia în postura unei Janis aşa cum nimeni nu o bănuia când îi privea pozele cu mimici trăsnite şi haine de nomadă boemă. Abordarea se ridică la nivelul unui precedent creat de faimosul jurnalist al revistei The Rolling Stones, David Dalton, al cărui reportaj transformat într-o carte (Piece Of My Heart) a fost un etalon al jurnalistului care îl face pe artist să se dezvelească fără a-l expune dincolo de propriile limite ale confortului.

Janis, Little Girl Blue - copilfoto: Janis Joplin site

În acest documentar o vezi pe Janis şi în ipostaza vulnerabilă de adolescentă ce nu-şi găsea locul în Sudul în care drepturile civile pentru afro-americani erau tabuuri. Care, în ciuda unei voci pregnante, era dată afară de la cor din cauza refuzului de a se încadra în ritmul celorlalţi, şi care, înainte de a fi una dintre cele mai iubite artiste, a fost ţinta hărţuirii numite şi bullying, culminate cu votarea ei drept cea mai urâtă din liceu, într-un clasament al umilinţelor adolescentine dintr-un mediu deloc primitor cu oamenii curajoşi şi deschisi la minte. Pentru adolecenta având o personalitate ce ieşea din tipare, respingerea a fost urmată de o evadare în marile oraşe, unde putea cânta un amestec între folk şi blues-ul old school al Odettei (una dintre cântăreţele ei preferate), în schimbul a câtorva sticle de bere, asemenea multor artişti înaintea faimei.

Ambiţia, ce i-a şlefuit o voce de a cărei forţă a fost mereu conştientă cu acea candoare a visătoarei, nicidecum cu infatuarea starletei, a fost alimentata mereu de rănile ce au făcut-o să-şi dorească iubirea celor din jur în detrimentul statutului social. Când se referea la momentele dureroase şi umilitoare din orăşelul natal, Janis o făcea din spatele unor ochelari cu lentile fistichii, adoptând o seriozitate autoironică, zeflemitoare, întreruptă de un râs de zgâtie duioasă. Mai mereu, din spatele rebeliunii confundate cu inadecvarea, se iţeau un suflet bătrân şi o luciditate asupra propriilor trăiri şi asupra epocii sale, pe care nici substanţele nu i-o puteau diminua.

Fără a urma demersul unui terapeut, autoarea documentarului alege într-un mod empatic imaginile şi mărturiile despre copilăria lui Janis. Prezintă cu genul acela de tact plin de compasiune momentele în care ea aducea în discuţie relaţiile amoroase distruse, apoi culisele gloriei mereu pândite de ameninţarea singurătăţii ce dădea târcoale exact când Janis părea să revină din iadul heroinei cu forţa unor versuri noi şi a speranţei de a-şi fi găsit o alinare emoţională. Regizoarea ştie cum să lege nişte detalii autobiografice zguduitoare, fără a-ţi alunga plăcerea de a revedea iar şi iar imaginile din concertele ei. Vei asculta însă diferit versurile. Te vei gândi la modul în care opiniile toxice ale unor limitaţi gălăgioşi ar fi putut încuraja apropierea lui Janis de heroină, după cum o replică a lui John Lennon legată de moartea provocată de supradoză lasă de înţeles că societatea poate deveni apăsătoare pentru cei capabili de a simţi prea mult.

Janis, Little Girl Blue - colorfoto: www.contactmusic.com

În ciuda unei existenţe frânte mult prea repede şi a unei vieţi interioare adânci, pline de vitalitate, dar şi de cicatrici, documentarul este plin de lumină. Janis Joplin te contaminează cu pofta ei de viaţă de care se agăţa pe scenă, în ciuda singurătăţii ce îi invada lumea după concerte, încât ai impresia că o însoţeşti în turneu, că ţie îţi zâmbeşte cu toată faţa când se uită la cameră, iar vestea morţii nu e decât o interpretare a unui regizor molipsit de microbul distopiilor. Te va contamina energia unui road trip beatnic prin Califorinia hippioţilor şi vei aprecia genul de focusare pe dramatismul unei biografii tragice lipsit de indiscreţie şi de tentaţia de a pune sub lupă calvarul adicţiei, devenit deja un clişeu în documentarele despre starurile din lumea rock’n’roll-ului. Filmul este de fapt o celebrare a vieţii, cu zâmbete şi fragilităţi asumate printre pozele în care Janis scoate limba sfidătoare şi interviurile în care îşi face loc melancolia copilei maturizate devreme, care ştia că trebuie să plece la drum chiar dacă aflase înainte că nu va găsi ce a căutat…în afara versurilor prin care să se poată face iubită şi când vorbeşte despre tristeţe şi neîmplinire. La final nu auzi lamentări moraliste, ci doar cântecul de lebădă prin care Janis Joplin se agăţase de viaţă până în ultima clipă şi care a devenit destăinuirea celor ce tânjesc după ceea ce au pierdut, mai ales când aud versul preferat al piesei Me & Bobby McGeeFreedom is just another word for nothing left to lose

feature image: www.hollywoodreporter.com

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here