Jauja – Western halucinant

0
258

Jaujaaminteşte de numele unui ţinut mitic al abundenţei, imaginat de indigenii sud-americani şi căutat febril de conchistadorii aventurieri. Nimeni nu-l poate găsi însă, iar încăpăţânaţii plecaţi să-l ia în stăpânire se rătăcesc. La fel de îndepărtat pare şi locul unde căpitanul danez interpretat de Viggo Mortensen speră să-şi regăsească fata ce a părăsit tabăra europenilor ajunşi în Patagonia, pentru a scăpa de avansurile unui soldat libidinos în braţele unui tânăr localnic.

Răsfăţat de criticii secţiunii Un Certain Regard la ediţia din 2014 a Festivalului de la Cannes, filmul păstrează obsesia regizorului Lisandro Alonso, devenit o emblemă a cinematografiei argentiniene, pentru acea relaţie mistică, inţiatică, om-natură, prezentată în scene aproape mute, dar pline de imagini în care fiecare detaliu vorbeşte în locul personajelor.

În primele 40 de minute, Jauja se deghizează într-un western sud-american, încât aştepţi să apară din moment în moment varianta argentiniană a cowboy-ului, acel gaucho aprig şi călit în mijlocul peisajelor austere. Vestimentaţia personajelor masculine, pericolul nevăzut, dar perpetuat de imaginarul acestora prin relatările despre sălbaticii din triburile ce-i ameninţă pe colonişti, mai ales după ce viteazul ofiţer Zuluaga a trecut de partea băştinaşilor ostili şi ar fi răpit-o şi pe Ingeborg, fata personajului central, par ingredientele clasice ale unui western de epocă, despre lupta oamenilor civilizaţi cu bandiţii locali, gata oricând să le captureze femeile şi apoi să le ia teritoriile.

Când regizorul abandonează tocmai această cale previzibilă, în favoarea unui film despre o călătorie iniţiatică prin deşertul unde căpitanul danez îşi caută fiica, dar găseşte doar trupuri însângerate şi peisaje solitare ce predispun la meditaţie şi la căutarea interiorităţii umane, impresiile te duc în direcţia filmului-cult El Topo, regizat de un alt mare cineast sud-american – Alejandro Jodorowsky, cunoscut mai ales prin amestecul brutalităţii cu simbolurile mistice. Dar şi această cale pare abandonată la jumătatea ei, Lisandro Alonso dorind să fenteze orice aşteptare a spectatorului, obligându-l să renunţe la orice interpretare previzibilă.  Mesajul e exprimat în surdină, sub forma interpretării pe care spectatorul o găseşte după ce sapă bine sub stratul vizual care spală retina prin cadrele picturale.

Întregul film se sprijină pe interpretarea lui Viggo Mortensen şi a lui Viilbjork Agger Malling, care joacă rolul inocentei enigmatice Ingeborg, doi actori capabili să vorbească prin tăceri expresive, ce lasă loc zecilor de interpretări subiective, aşa cum îi stă bine unui film de artă ce-ţi refuză un mesaj unic şi clar. Tocmai pe această absenţă a dialogurilor bogate şi pe tăcerea ce sparge acţiunea sumară în infinitele închipuiri ivite în imaginaţia spectatorului mizează regizorul argentinian, cunoscut mai ales pentru importanţa acordată forţei vizuale în filmele sale, personajele fiind copleşite de o natură pe care o contemplă mute.

La un moment dat, ai impresia că protagoniştii filmului Jauja trec în planul secund, iar căutarea fiicei rătăcite de către un tată grijuliu în pustietatea încărcată de culoare a peisajelor argentiniene este, de fapt, o căutare a sinelui, a graniţei dintre propria lume şi realitate, dintre necunoscut şi memoria ce a rămas cam singurul garant al coerenţei interioare în faţa unei naturi stranii, ce pune la încercare luciditatea personajului principal. În filmul regizat de Lisandro Alonso ţi se desfăşoară în faţa ochilor splendoarea mitică a unor peisaje deopotrivă ademenitoare şi neprietenoase, în care liniştea poate deveni angoasantă, rău-prevestitoare, dar şi tămăduitoare, invitându-te să explorezi lumea interioară a personajului copleşit sau, dimpotrivă, stârnit de această linişte fragmentată în sugestii ţipătoare.

Există o voluptate resimţită de cinefilul răbdător în faţa unui scenariu bazat exclusiv pe acea interpretare ce se rezumă la căutarea mută a unui lucru ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, găsit dincolo de un orizont palpabil. Este genul interpretare care solicită la capacitate maximă toate resursele unei expresivităţi actoriceşti în lipsa dialogului. Şi tocmai către această categorie de cinefili se îndreaptă Lisandro Alonso, care îşi asumă ignorarea sfidătoare a comercialului şi reacţiile nu tocmai pozitive ale unor spectatori ce-l acuză de lipsa unui scenariu dinamic spre care să se îndrepte toate detaliile aparent risipite. Întreaga viziune cinematografică a regizorului argentinian se bazează pe anularea clarităţii artificiale, care i-ar fi permis o separare a ficţiunii de real, a cronologicului de atemporal. Pentru el, arta filmului îşi are propriul univers ermetic, întors către sine, autonom şi imun la intervenţia unor semnificaţii forţate.

Filmul Jauja a fost proiectat în cadrul evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest 2014.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here