Jeannette, the Childhood of Joan of Arc – Rock-ul face revelatiile sa sune divin

0
487
foto: Luxbox Films / imdb/www.blouinartinfo.com/news

Noul film al lui Bruno Dumont, prezentat la Cannes şi proiectat în deschiderea ediţiei din 2018 a Bucharest International Experimental Film Festival, reinterpretează mitul eroinei într-un mod care ignoră monumentalismul cu iz hollywoodian. Le va plăcea mai ales celor ce sunt de părere că marile personalităţi devenite icoane în memoria colectivă nu trebuie reprezentate neapărat solemn în cinematografie, ci mai degrabă năstruşnic, ludic şi nonconformist.

Filmul despre copilăria şi adolescenţa Ioanei d’Arc devine un experiment vizual-muzical îndrăzneţ precum punerea în scenă a unei poveşti din secolul al XV-lea cu personaje ce se lasă absorbite de ritmurile sălbatice ale secolului XXI. Odată ajuns în sala de cinema, ai impresia că ai nimerit de fapt într-o sală de teatru, în care se pune în scenă un musical. Este genul de musical creat pentru a face un pariu legat de aducerea laolaltă a elementelor din epoci diferite printr-o abordare proaspată şi actualizată a miturilor despre eroii din alte epoci.

Jeannette, the Childhood of Joan of Arc este un spectacol în care nişte ciobăniţe în straie tradiţionale, oamenii din popor şi călugăriţele de pe vremea Ioanei d’Arc îşi exprimă emoţiile şi temerile stârnite de armatele invadatoare scuturandu-şi pletele pe ritmurile chitarei dezlănţuite. Toţi amintesc de nişte fani acaparaţi de transa întreţinută de un star rock. Din când în când mai apar şi rimele demne de rapper amator ale unchiului Ioanei d’Arc, speriat de comportamentul nepoatei sale.

Pe cât de modernă este muzica, pe atât de clasice sunt peisajele. Imaginile naturii sunt de o picturalitate luminoasă ce încântă ochiul, aşa cum erau cele din filmul precedent al lui Bruno Dumont (Ma Loute). Bruno Dumont a fost atât de preocupat de captarea peisajelor idilice încât ai impresia că musicalul în aer liber devine un tablou pastoral din alte vremuri, restaurat de un fan al formaţiei Metallica, dornic de a vedea personajele cuminţi, pictate după canoanele secolului al XV, lăsându-se cuprinse de energia pe care o dă rockul trăirilor puternice. Iar copilăria Ioanei d’Arc (din acest film) era plină de astfel de trăiri, care îi însoţeau viziunile sacre despre salvarea Franţei de invazia armatei engleze.

foto: bieff.ro

Ioana d’Arc în ipostaza copilei visătoare îşi cântă misiunea sacră, apoi începe să danseze precum o păstoriţă ghiduşă. Dansul din altă epocă se transformă brusc în gesturile unui rocker ce începe să dea frenetic din cap atunci când îşi vede idolii pe scenă. Deşi pare greu de crezut pentru unii, rockul electrizant şi pătrunzător se armonizează perfect cu liniştea degajată de peisajele bucolice şi coregrafia inspirată din dansurile tradiţionale. Nu ţi se părea nefiresc să o vezi pe copila Ioana d’Arc începând un dans popular, cu mişcări graţioase, apoi ţopăind cu tălpile goale prin nisip de parcă ar fi nimerit la un festival de rock organizat la Vama Veche.

Pe tot parcursul filmului o vei vedea pe copila Ioana d’Arc exprimându-şi prin mişcările corporale impetuoase dictate de heavy metal revolta şi trăirile induse de conştientizarea misiunii copleşitoare de salvatoare a Franţei. Ei i se alătură nişte călugăriţe pioase, care îşi scot acoperământul monahal pentru a-şi lăsa pletele să zboare în acordurile rock.

Totuşi, nonconformist nu înseamnă şi ireverenţios în acest film. Aşadar, pot sta liniştiţi cei ce o vor pe Ioana d’Arc învăluită în aura sfintei neprihănite, patrioate şi aspru sacrificate pe altarul datoriei. Rockul nu sună blasfemic. Dimpotrivă, chitara dezlănţuită (abraziv pentru cei ce nu sunt fani, însă divin pentru cinefilii rockeri) exprimă dramatismul contextului istoric al unui război ce aproape distrusese Franţa. Sunetele zguduitoare ale chitarei anticipează misiunea încheiată cu sacrificiul suprem, care nu este arătat în acest film ce se opreşte la adolescenţa Ioanei d’Arc, înaintea de plecarea ei spre câmpul de bătălie.

Văzând filmul, te intrebi dacă nu cumva Bruno Dumont le dă o palmă celor ce au considerat muzica rock un instrument satanic ori un atac asupra timpanului. Coloana sonoră creată de muzicianul Igorrr nu are doar rolul de a exprima întâlnirea inocenţei copilăreşti a protagonistei cu maturizarea înainte de vreme, prin asumarea unei misiuni ce implică acceptarea suferinţei pentru o cauză nobilă. Acordrurile rockului, ce devin din ce în ce mai intense, înlocuiesc dramatismul asociat unei desfăşurări narative a biografiei cutremurătoare. Pe toată durata filmului, Ioana d’Arc rămâne în acelaşi decor şi în acelaşi loc. În schimb, cei ce îi cunosc povestea pot anticipa acel amestec dintre un destin măreţ şi un final cumplit, cu ajutorul coloanei sonore a cărei intensitate devine răvăşitoare.

Bruno Dumont nu a realizat un film de acţiune, cu multe personaje sau scene dramatice, menite să reflecte prin continuitatea narativă biografia Ioanei d’Arc. Lipseşte finalul ce implică sacrificiul care a transformat-o într-o icoană a Franţei, deoarece regiziorul a fost captivat mai degrabă de momentul trezirii spirituale a Ioanei d’Arc prin conştientizarea misiunii.

Cu toate că poate fi catalogat drept excentric, teribilist sau penibil, filmul lui Bruno Dumont, ce transformă iconografia sacră într-un spectacol actual cu muzică, parodie subtilă şi dans le va părea cât se poate de credibil pentru imaginea copilăriei. Misiunea solemnă este primită cu entuziasmul copilului liber să se bucure de fiecare clipă în mijlocul naturii şi de confirmarea importanţei prin acordarea unui rol măreţ. De fapt, acest film ar putea fi considerat o îmbinare între un studiu neconvenţional de personaj, musical şi un one-woman-show. 80% din film o prezintă pe Ioana d’Arc uitându-se la cameră şi cântâdu-şi nealterata credinţă în salvarea divină a Franţei, zburdând şi dansând în momentul primirii şi acceptării misiunii de salvatoare cu entuziasmul copilăresc. Versurile mistice şi acordurile puternice ale muzicii compensează, în imaginarul spectatorului, absenţa unei succesiuni narative care să îi prezinte evoluţia de la copilărie la maturizarea ce a transformat-o în martira supremă a poporului ei.

Spectatorii obişnuiţi ca filmele despre marii eroi să fie încărcate de acel dinamism dublat de mesaje umaniste înălţătoare, formulate pe un ton plin de patetism, vor fi dezamăgiţi de noul film al lui Bruno Dumont. Aici, mesajele nu sunt exibate ostentativ şi clar. Misticismul şi mesajul pătrunzător ce însoţesc misiunea eroinei sunt rostite precum o incantaţie ludică, nicidecum expuse în replici filosofice.

Nu doar asupra structurii narativ-stilistice se îndreaptă nonconformismul lui Bruno Dumont. Viziunea lui devine atipică şi datorită actriţelor alese pentru a întruchipa cele două ipostaze ale Ioanei d’Arc – adolescenta şi copila. Spre deosebire de şarmantele şi carismaticele Ingrid Bergman, Florence Delay sau Milla Jovovici, a căror expresivitate de dive trece dincolo de ecran într-un mod seducător, actriţele Lise Leplat Prudhomme (copila) şi Jeanne Voisin (adolescenta) întruchipează o Ioana d’Arc mult mai credibilă, din popor, din rândul ţărănimii oropsite, dar încrezătoare în lumina călăuzitoare a unei misiuni divine.

Lise Leplat Prudhomme interpretează o Ioana d’Arc în perioada copilăriei aproape doar prin expresivitatea mimicii. Va reda emoţionant, prin chipul ce acaparează ecranul, momentul în care inocenţa gândirii magice specifice vârstei se îmbină cu seriozitatea unui copil mare, a cărui privire îndreptată spre viitorul promiţător asociat unei cauze trădează hotărârea demnă de maturizarea înainte de vreme. Neavând strălucirea asociată unui star internaţional, însă compensând prin autenticitate, actriţa Jeanne Voisin impune o imagine a Ioanei d’Arc la ajunse la vârsta adolescenţei mult mai apropiate de realitatea acelei epoci. O imagine plină de naturaleţe şi debarasată de grandoarea filmelor de box office.

Reacţiile stârnite de noul film al lui Bruno Dumont vor fi contradictorii. Într-un fel va fi receptat filmul de spectatorii din afara Franţei, care vor vedea în Ioana d’Arc o apariţie stranie, între istorie şi legendă, şi într-un alt mod se vor raporta la personaj cei ce o venerează. De fapt, Jeannette, the Childhood of Joan of Arc va invita la acelaşi gen de discuţie care urmează după fiecare spectacol în care o poveste clasică/legendă/carte din altă epocă a fost adaptată la valorile estetice ale secolului XXI. Unii se vor declara încântaţi, alţii indignaţi sau dezamăgiti. Însă toţi vor recunoaşte că nu au putut rata acest spectacol datorită curiozităţii stârnite de promisiuniea unei abordări actualizate a vieţii unei eroine sanctificate de memoria colectivă.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here