Jocuri in curtea din spate – Despre vinovatie fara vina

0
385

Cinci adolescenţi de 17 și 14 ani. Cinci participanţi la jocul desfăşurat în curtea din spatele unui bloc, joc refăcut de Bobi Pricop pe scena Teatrului Act. Un joc lipsit însă de componenta ludică și transformat în final într-o dramă.

Jocuri în curtea din spate porneşte de la o poveste reală petrecută în Israel în anii ʼ90. Deşi nu a împlinit încă 15 ani, Dvori (Ioana Manciu) face tot ce îi stă în putinţă pentru a demonstra că nu mai este un copil. Afişând o atitudine de adolescentă rebelă căreia „nu îi e frică de nimic”, ea încearcă pe de-o parte să se integreze în rândul celor patru băieţi mai mari, iar pe de alta să îi atragă atenţia lui Asaf (Pavel Ulici)- un fel de „lider” al grupului pe care îl place. Este de ajuns ca o provocare să fie formulată pentru ca Dvori să o şi ducă la bun sfârşit: bea, fumează, dansează în faţa celorlalţi, totul pentru a fi luată în serios. Lucrurile ajung din păcate prea departe, până în punctul în care fata ajunge să fie violată.

Gradul de vinovăţie al tinerilor este însă dificil de stabilit. Da, putem spune că Asaf, Sela (Cezar Grumăzescu), Gidi (Vlad Pavel) şi Schmulik (Florin Hriţcu) o manipulează pe Dvori, dar în acelaşi timp aceasta nu face nimic ca să riposteze. Dacă încerci să ţii cont de toate circumstanţele, linia dintre victimă şi agresor devine labilă. Piesa încearcă să ofere în acest sens o a doua perspectivă: cea a procesului, în care atât Dvori cât şi băieţii sunt audiaţi în vederea stabilirii unei sentinţe. Astfel, cele două planuri alternează în permanenţă, în prezentul procesului fiind inserate secvenţe din povestea iniţială. Mai mult, aceiaşi actori joacă atât rolurile de inculpaţi, cât şi pe cele de avocaţi, iar trecerile de la un personaj la altul se petrec brusc, sub ochii spectatorilor.

Diferenţa dintre roluri este dată de un singur gest sau de un detaliu vestimentar. În momentul în care Ioana Manciu renunţă la codiţe şi îşi strânge părul, ea nu o mai interpretează pe Dvori, ci pe procuroarea impunătoare. Tot în acelaşi fel, Asaf renunţă la căciula şi la atitudinea de bad boy pentru a se transforma în avocatul tăios, sigur pe sine. Interpretarea este, de altfel, şi atuul piesei. Nu regia sau decorul (minimal, reprezentat de cinci scaune) impresionează, ci modul în care actorii reuşesc să intre aproape instantaneu într-o stare complet opusă celei precedente. În paranteză fie spus, Ioana Manciu a primit anul acesta în cadrul Fstivalului National de Teatru şi un premiu pentru acest dublu rol din Jocuri în curtea din spate.      

Tensiunea pe care o degajă piesa pe parcursul celor 60 de minute (datorată în parte subiectului, dar mai ales jocului actorilor) te solicită, ca spectator, destul de mult. Starea persistă până în final, când verdictul se dizolvă în ambiguitate – publicul nu pleacă de acolo cu o sentinţă, ci cu o serie de întrebări la care trebuie să găsească singur răspunsuri.

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here