Journey To The Shore – Ultima revedere, in traditia japoneza

0
543

JourneyTo The Shore, filmul regizorului japonez care a primit marele premiu pentru regie al secţiunii Un Certain Regard a festivalului de la Cannes, va fi apreciat mai ales de cinefilii pasionaţi de literatura niponă. Kiyoshi Kurosawa (nici o legatură de rudenie cu marele regizor al cinematografiei japoneze clasice) a reuşit să transpună în filmul său (cu sau fără intenţie) sensibilitatea din relaţia îndrăgostiţilor cu nostalgia şi timpul, întâlnită într-o carte scrisă de Taichi Yamada, şi lentoarea vizuală descriptivă din romanele lui Kawabata, în care tăcerea prelungită le permite emoţiilor subtile să degaje o melancolie stranie şi volatilă precum aburul ridicat deasupra colţunaşilor pregătiţi cu migală de personajul feminin în amintirea soţului dispărut în urmă cu trei ani, fără a i se mai da de urmă.

Asemenea unui roman japonez, filmul conţine delicateţea vizuală, figurile feminine suave, melancolia proiectată asupra peisajelor, dialogurile dizolvate în schimburi tăcute de priviri, înainte de a se rostogoli în replici tensionate. Paralela între cinematografie şi literatură nu ar fi fost completă fără acel amestec dintre mit şi realitate, ce îi permite supranaturalului din folclorul japonez să pătrundă în viaţa cotidiană a personajelor, fără a brusca realul prin imagini halucinante, amintindu-ţi de clasicul roman scris de Kawabata – Păpădiile. Regizorul japonez preia mitul însoţirii morţilor în lumea de dincolo şi îl transpune în povestea unei văduve pe nume Mizuki (Eri Fukatsu), al cărei soţ, ce s-a sinucis după ce aflase că suferea de o boală gravă, se reîntoarce pentru a repara greşelile din trecut. Nu vei vedea un spectru care bântuie, şi nici expresia stupefiată a văduvei când se trezeşte în bucătărie cu Yusuke (Tadanobu Asano), fostul soţ, în timp ce îi prepară felul de mâncare preferat. Apariţia bărbatului revenit din lumea de dincolo este asemenea unei revederi după o absenţă mai lungă, iar primirea este una liniştită, în stilul unei revederi fireşti, cu îmbrăţişări mute şi fără gesturi ostentative.

Pentru cei familiarizaţi cu sensibilitatea niponă exprimată prin artă, imaginile poetice şi ritmul încetinit al acţiunii precum răsuflarea dintr-un somn lung sunt fireşti, dar pentru cei ce ştiau deja de faima lui Kiyoshi Kurosawa în calitate de regizor al experimentelor horror cu fantome, Journey To The Shore este un film atipic. Amintirile din lumea umbrelor lipsesc, aşadar nu vei avea parte de un film cu fantome sau efecte speciale, în schimb vei fi răsplătit vizual cu peisajele şi orăşelele pitoreşti derulate în faţa ochilor pe măsură ce protagoniştii refac, în sens invers, traseul parcurs de Yusuke imediat ce a revenit pe pământ pentru a-şi vizita pentru ultima oară soţia. Până să ajungă la ea, Yusuke a lucrat în prăvălia unui distribuitor de ziare, la rândul său o persoană reîntoarsă din lumea de dincolo cu amărăciunea celui părăsit de soţie, apoi într-un restaurant şi la şcoala improvizată într-un sătuc tradiţional, cu pagode răsărite dintre câmpurile de orez, unde le vorbea oamenilor despre Einstein (teoriile din fizică devin un simbol poetic subtil al despărţirii finale şi al iubirii efemere). În timpul acestui periplu, Yusuke îşi dezvăluie o latură candidă, ascunsă în timpul căsniciei, iar soţia lui îi destăinuie toată durerea suportată în tăcere când, imediat după dispariţia lui, a aflat despre legătura extraconjugală dintre acesta şi colega lui.

La graniţa dintre viaţă şi moarte, printre suspinele delicate ce par desprinse din poveştile cu gheişele ce se cuibăresc la pieptul amantului interzis de care se vor despărţi curând, reproşurile, gelozia, teama de abandon şi rugăminţile care vor să prelungească şederea lui Yusuke în lumea celor vii se transformă în imagini melancolice, pe al căror fundal cuplul din film pare învăluit într-o aură stranie, transparentă, ce îl protejează de acele dialoguri vulgare, de replicile asurzitoare şi de frustrările autodistructive. Lipsesc obiectele sparte în timpul crizelor de gelozie sau jignirile, iar scena în care soţia şi amanta poartă o discuţie calmă şi discretă pare halucinantă pentru spectatorul pasional, aşa cum poate fi considerată şi întâlnirea mută dintre consoartă şi concubină la căpătâiul aceluiaşi bărbat, în romanul-cult O mie de cocori, scris de Kawabata.

Journey To The Shoreeste surprinzător prin acel spectaculos ivit din reacţiile subtile ale personajelor, din modul în care îşi manifestă regretele şi teama de iminenta despărţire. Povestea cuplului la graniţa dintre viaţă şi moarte ţi se prelinge pe ascuns printre amintirile personale, iar drama sfăşietoare are licăriri luminoase, în acel amestec dintre durere şi vindecare, dintre acea tristeţe discretă precum un spectru şi frumuseţea peisajelor ce absorb toate impurităţile afective care ameninţă să tulbure ultimele clipe ale personajelor în călătoria spre ţărm. Pe măsură ce dialogurile şi cadrele delicate se derulează, povestea de iubire se transformă într-o metaforă suavă a doliului, a despărţirii luminoase de cei dragi, încât ai parte de un catharsis în forma lui vizuală. Apăsarea morţii nu are nimic morbid, sinistru, ci este reprezentată simbolic prin modul în care acest regizor foloseşte lumina şi culorile atunci când redă imaginea unei case părăsite (locuite cândva de soţul abia reîntors din lumea de dincolo), unde tencuiala căzuta a pereţilor scrorojiţi se fărâmiţează sub paşii protagonistei până când nu se mai distinge de frunzele împrăştiate de curent în camerele fără geamuri.

Jouney To The Shore a fost proiectat în cadrul ediţiei din 2015 a evenimentului Les Films de Cannes a Bucarest.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here