Jucatorul de sah – Lectia nebunului

0
846

Stefan Zweig te face să-i citeşti romanul în ritmul alert al mutărilor ivite în creierul unui jucător experimentat ce are o revelaţie inexplicabilă. Nu-l vei mai lăsa din mână, chiar dacă nu ai jucat şah până acum.

Nu trebuie să fii pasionat de jocul minţii pentru a citi cu nesaţ Jucătorul de şah. Trebuie doar să-i permiţi acestui scriitor al căilor întortocheate ce duc spre concluzii explozive despre om să-şi demonstreze talentul prin mutările pline de suspans din psihicul personajelor sale şi prin modul de a le da în vileag trăsăturile nebănuite la momentul atent premeditat. De fapt, lupta se va muta de pe tabla de şah în lumea ficţiunii, prin efortul construirii unei poveşti care să permită mutarea decisivă din planul narativ, ce îl ajută pe un mare scriitor să-şi impresioneze cititorul astfel încât acesta să-l declare genial.

Dacă mimicile concentrate ale marilor jucători ce par să deţină tainele materiei cenuşii te fac să te simţi mic, să te îndoieşti de propriile înzestrări intelectuale când eşti nevoit să concepi strategii, să anticipezi mişcările altora, să găseşti o predictibilitate în deciziile adversarilor astfel încât să ai acces la mintea lor, e timpul să uiţi de toate acestea când deschizi cartea Jucătorul de şah. Tot ce ştiai despre legătura dintre acest joc şi logica devenită un indiciu al unei gândiri limpezi şi al unor acte bazate pe o lucidiate care însoţeşte o minte sclipitoare va fi anulat pentru a dezvălui tenebrele şi contradicţiile psihicului uman sustras controlului raţional, că doar nu degeaba face parte Stefan Zweig din rândul scriitorilor care au sondat adâncurile fiinţei umane mai ceva decât un cineast specializat în filmele noir, unde sclipirile unor personaje se întâlnesc mereu cu nişte reacţii înfricoşătoare şi aberante.  

 În viziunea lui Zweig, umanitatea redescoperă înţelepciunea ce stă ascunsă în jocul de şah abia după ce se lasă pradă reacţiilor considerate de ceilalţi nebuneşti. Aşa cum nebunul poate dobândi o mare putere pe tabla de şah, după anumite mutări, tot aşa dedublarea, scindarea schizofrenă sau ameninţarea delirului ajung să le strice planurile unor torţionari ce se pregăteau pentru lovitura devastatoare a unui supliciu psihologic, gata să decidă cine va fi perdantul în lupta cu alienarea indusă de prizonierat. În romanul scris de Zweig, tabla de şah poate simboliza şi teritoriul luptelor inegale din acest prizonierat, unul aparte, deloc intruziv la nivel corporal, despre care nu citeşti prea des în cărţile despre nazişti.

Scris în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Jucătorul de şah este o parabolă despre teroare şi despre cum acest joc al unei logici rafinate, la care doar minţile nobile au acces, ajunge până la urmă să fie perfecţionat în urma hazardului, de către două personaje care îl descoperă într-o lume unde primitivismul, rudimentarul şi absurdul erau stăpânii absoluţi. Unul dintre aceste personaje este Czentovic, fiul unui luntraş amărât din Banat, care avea toate caracteristicile fizice şi psihice asociate unui retardat crescut într-un mediu precar, condamnat să orbecăie prin întunericul ignoranţei precum o brută dresată pentru a face treburi simple în schimbul unui codru de pâine. Acest Czentovic molâu, cu frunte lătăreaţă, nu era în stare să scrie măcar o frază, în nici o limbă. După ce rămâne orfan, are norocul de a fi luat de milă de un preot care îşi petrecea timpul jucând şah. Capriciile hazardului îl aduc într-o zi în faţa pieselor de şah, ale căror mişcări le urmărise până atunci în tăcerea celui bănuit a fi greu de cap. Din acel moment a continuat să îi uimească pe toţi, câştigând partidă după partidă. Povestea lui insolită ajunge şi la urechile unui nobil din ţinut, care îi plăteşte lecţiile de şah. Câştigă titlul de campion mondial în urma unei ascensiuni greu de explicat, dar celebru devine mai mult prin grosolănia tipică omului pe care incultura îl face opac, infatuat şi lipsit de simţul ridicolului.

Când ajunge să călătorească la bordul unui pachebot care face legătura între New York şi Buenos Aires, vanitatea, grosolonia şi lăcomia îl aduc pe Czentovic în preajma unui personaj asemănator: un magnat cu trăsături de plebeu necivilizat, care nu suportă să piardă. Acest magnat îi oferă bani lui Czentovic pentru a se lăsa provocat la partide care să-i ameninţe supremaţia de campion mondial, doar pentru a-şi satisface plăcerea de a-l vedea pierzând în faţa unor amatori, după ce, la rândul său, magnatul a fost lovit în plexul orgoliului său de învingător în orice situaţie. Tocmai când acest campion al unui hazard ce l-a adus în faţa tablei de şah părea de neînvins, din mulţimea de gură-cască îşi face apariţia un personaj misterios, pentru care hazardul avusese un chip hâd, chiar dacă l-a adus în situaţia salvatoare de a se iniţia în tainele şahului.

Pe fiul luntraşului sărman l-a salvat din întuneric şi l-a transformat într-o curiozitate pentru cei din jur. În schimb, pe acest personaj misterios, descendent al unei familii austriece din lumea bună, care îi va contesta supremaţia faimosului campion, şahul a însemnat căderea într-un altfel de întuneric – al delirului. Luat prizonier de nazişti şi izolat în camera unui hotel de lux, acest jucător amator extrem de abil, apărut de nicăieri, a fost victima unei torturi perfide, inventată pentru oamenii care gândesc. Deşi condiţiile detenţiei nu semănau cu acelea dintr-un lagăr, a fost chinuit de lipsa comunicării, a lecturii şi a contactului cu exteriorul, iar singura salvare va fi o carte furată de la un anchetator, care s-a dovedit a fi un manual în care erau explicate strategiile şi marile partide ale campionilor. Forţat de izolare să joace singur în celula sa de lux, după ce învaţase mai întâi regulile unui joc despre care nu ştia mare lucru, acest personaj descoperă legătura dintre şah şi legile normalităţii psihice, dar asistă şi la modul în care o activitate salvatoare, practicată de un om desprins de realitatea exterioară ajunge să devină o alegorie a conştiinţei scindate, a obsesiei ce duce la îngustarea lumii sale, până la instalarea fixaţiei pentru un anumit obiect – tabla de şah. Fixaţia dezvoltată într-un regim de izolare patologică fusese urmată de apariţia compulsiei şi a halucinaţiei.

Bucuria jocului devenise o patimă, patima, o constrângere, o manie, o furie frenetică, care răzbătea nu numai în ceasurile mele de veghe, ci, treptat, şi în somn. Nu mai puteam să mă găndesc decât la şah, la mutări de şah şi probleme de şah. Uneori mă trezeam cu fruntea asudată şi îmi dădeam seama că trebuie să fi continuat jocul şi dormind, inconstient, iar atunci când visam oameni, ei se mişcau întotdeauna ca nebunul şi ca turnul, ori avansau şi se retrăgeau asemenea calului.

Ajuns în faţa sclipitorului şi totodată primitivului Czentovic, fostul prizonier a retrăit momente din trecut. Revolta faţă de nazişti l-a împins în capcana proiecţiilor şi a ceea ce psihanaliştii numesc transfer. A vrut să arunce, aşadar, asupra lui Czentovic toată ura declanşată în prezenţa foştilor temnicieri. Când rivalul său, Czentovic, primitiv, dar parşiv, îi observă nevoia de a conduce partida printr-un ritm alert al mişcărilor pe tabla de şah, îi rezervă şi acel supliciu al aşteptării, o altă formă de tortură de care mai avusese parte. Din acest moment, adevărata miză se regăseşte în abisurile psihicului uman, iar tensiunea cititorului va creşte, în ritmul descrierii unei stări patologice având manifestări bizare, prin care Zweig te face să percepi realitatea văzută de personaje, dovedind un talent de cineast gata să manipuleze mişcările camerei astfel încât imaginile să arate de fapt modul în care personajul adus în pragul unei căderi nervoase priveşte lumea.

Aşa cum face şi în Frica, Stefan Zweig te conectează emoţional şi narativ la pulsul alert al personajelor sale, la zvâcnirile lor interioare cauzate de obsesiile care ies de sub control prin reacţii absurde, provocate mai degrabă de obsesii coşmăreşti. Plonjarea în inconştientul personajelor sale ascunde un mesaj simbolic despre turnura patologică pe care au luat-o reacţiile maselor în anii ’40. Totuşi, renunţă la demascarea clară a simbolurilor social-politice asociate fiecărui personaj. Chiar şi atunci când alege să reprezinte metaforic o întreagă epocă a sinistrului ajuns la putere, Stefan Zweig rămâne în zona mecanismelor psihologice individuale. Asemenea unui psihanalist, pentru care maleficul din planul colectiv nu poate fi demascat decât prin cunoaşterea adâncurilor, Zweig nu are încredere decât în sondarea psihicului, din care a scos nişte revelaţii literare care vor uimi şi peste sute de ani pline de noi descoperiri.

Jucatorul de sahEditura Polirom, 2016

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here