Jumatate de viata – Capcanele prieteniei din adolescenta

0
1160

Care Santos face parte din categoria scriitoarelor ale căror nume apărute pe coperţile unor cărţi echivalează cu promisiunea unei poveşti ce se citeşte pe nerăsuflate, dar care, la sfârşit, face apel la răbdarea necesară unei discuţii cu tine însuţi. Pe cât de apăsătoare sunt dramele personajelor sale, pe atât de mult sporeşte plăcerea lecturii, deoarece ştie cum să dozeze acea devoalare vitală a unui mister şocant, cum să integreze detaliile picante din istoria oraşului de suflet (Barcelona) şi când să devieze dramele năucitoare spre o turnură neaşteptată, care poate conserva umanitatea în epoci dezumanizante.

Jumătate de viaţă confirmă un talent preţios al scriitoarei catalane, reflectat şi de romanele anterioare traduse în limba română: acela de a-şi fideliza cititorii, atât pe cei ce vor doar o poveste, una trepidantă, cu secrete, complicităţi şi teme controversate legate de un oraş (poate prea) încărcat de istorie, dar mai ales de istorii personale – Barcelona, cât şi pe cititorii pentru care un roman bun trebuie să scoată la suprafaţă amănuntele tulburătoare din istoria zbuciumatului secol XX.

Câştigător al Premiului Nadal în 2017, romanul Jumătate de viaţă are toate ingredientele unei poveşti suculente, ispititoare şi deopotrivă răvăşitoare despre acea relaţie de prietenie şi complicitate feminină care va fi pusă la grea încercare într-un moment de cotitură pentru cele cinci protagoniste. Aceste ingrediente sunt evenimentul care schimbă destine (mai mult sau mai puţin asumat de cea care îl provoacă pentru a-şi testa puterea), trădarea şi toate acele schelete din dulap, scoase la lumină după ani de zile. Nu lipseşte nici suspansul care te face să simţi că ai intrat în sevraj dacă obligaţiile cotidiene te forţează să amâni continuarea lecturii.

În centrul evenimentelor dramatice, prezentate în asa fel încât cititorul să simtă nevoia de a-şi pune întrebări pentru a-şi da seama în ce măsura seamănă (sau nu) cu personajul admirat, dar şi cu acela detestat, se află cinci prietene: gemenele Olga şi Marta, Lolita, Nina şi Julia. Ele au fost alese pentru a reprezenta mai multe tipologii umane şi atitudini în raport cu pericolul şi luarea unor decizii rapide, care plasează personajele în tabăra celui curajos sau în a laşilor ce nu îşi asumă niciodată nimic, nici măcar în relaţia cu ei însişi.

Olga, poreclită Grăsunica, este genul de persoană care îşi ascunde vulnerabilitatea şi teama de abandon prin replici răutăcioase şi prin obsesia pentru putere. Va inventa jocuri în care să le domine pe celelalte şi va suferi din cauza kilogramelor în plus până în clipa în care vizionarea filmului Pe aripile vântului o va determina să ţină regimul care să o transforme într-o femeie cuceritoare precum Scarlett O’Hara. Va urca pe scara socială şi o va lăsa în urmă pe adolescenta complexată. Va duce viaţa femeii din înalta societate, fără griji şi care nu-şi refuză nici un răsfăţ…până când reapariţia colegei devenite victima răutăţii ei îi va destrăma imaginea iluzorie inventată despre ea însăşi.

Marta, sora geamănă a Olgăi, va deveni o vedetă, în ciuda preferinţei pentru o existenţă discretă. Va cunoaşte, pe lângă glorie, şi acea suferinţă a femeii divorţate într-o perioadă în care divorţul era sinonimul ruşinii, al eşecului şi al nefericirii ce surpa stima de sine. Opusul Martei, Nina, fiica unor afacerişti ce nu prea aveau timp şi de creşterea copiilor, ajunge să descopere secretele care o vor transforma într-o femeie veşnic tânără, dezinvoltă precum Samantha din Sex and the City. Independentă, îndrăzneaţă şi provocatoare, aflată înaintea vremurilor ei, Nina are privilegiul de a-i cunoaşte personal pe idolii tinerelor din generaţia ei – componenţii trupei Beatles. Lola, devenită cea mai apropiată prietenă a Ninei, va trăi o poveste de iubire atipică. La fel de atipică (pentru Spania acelor vremuri) poate fi considerată şi evoluţia Juliei, cea mai săracă dintre cele cinci prietene. Julia era tipologia orfanei căreia majoritatea îi prevedeaa un viitor mizer, mai ales după un eveniment petrecut într-o noapte din vara lui 1950, despre care prietenele ei doar bănuiesc, însă nu îndrăznesc să întrebe mai multe.

Evenimentele care sporesc plăcerea lecturii sunt cu atât mai intense cu cât se petrec în adolescenţă. Pentru cele cinci protagoniste ale romanului, adolescenţa era perioada marii nevoi de a stabili relaţii solide, vindecătoare şi cât se poate de securizante. Dar mai este şi perioada tentaţiei de a distruge relaţiile hrănitoare într-o secundă, atunci când apar dezamăgirea, insecuritatea generată de complexe, furia sau acţiunile impetuoase de recâştigare a poziţiei privilegiate în ierarhia grupului. Însă ele trăiesc o adolescenţă ingrată, aşa cum poate fi într-o epocă a dictaturii – cea instaurată de generalul Franco în Spania. Era o epocă a cenzurii ce se instaurase până la urmă şi în viaţa personală, o perioadă a cârdăşiei dintre dictator şi Biserică. Protagonistele sunt nevoie să îşi petreacă anii primelor descoperiri vitale pentru stima de sine a femeii ce vor deveni într-un internat destinat fetelor de familie bună, condus de nişte călugăriţe rigide şi puritane.

Aşa cum era de aşteptat, şcoala-internat pentru noua burghezie simpatizantă a lui Franco devine mediul propice pentru dezvoltarea celor mai puternice relaţii de prietenie, consolidate de nevoia de apartenenţă ca arma împotriva însingurării care duce automat la vulnerabilitate în faţa adulţilor severi. Dar această fidelitate puternică din relaţia de prietenie mai este şi cauza unor acţiuni care, deşi par nişte răutăţi copilăreşti inofensive, pot duce la urmări grave, deoarece în acest mediu format la confluenţa dintre dictatură, dogmă şi bigotism sentinţele pot fi disproporţionate, iar normalitatea un păcat de neiertat. Din această normalitate specifică vârstei fac parte oscilaţia între loialitate şi rivalitate, dintre admiraţia nemărturisită şi antipatia inexplicabilă în relaţia cu aceeaşi persoană, dorinţa de a testa limitele, personale, ale grupului, ale relaţiei cu autoritatea, dar mai ales ale indestructibilei loialităţii în cercul de prieteni.

Loialitatea este testată prin clasicul joc Adevăr sau provocare, ce ia o turnură imprevizibilă din cauza dorinţei de putere manifestate de Olga, una dintre eleve, care transformă jocul într-un ritual în care sacralitatea, sfidarea interdicţiilor, flirtul cu pericolul şi umilirea se amestecă pe cât de provocator pentru cititor, pe atât de înspăimântător pentru cele cinci personaje feminine. Prezenţa Olgăi aminteşte de coabitarea stranie, în interiorul aceleiaşi persoane, a nevoii de afecţiune şi a cruzimii. Iar această coabitare fascinantă şi ofertantă pentru un scriitor iese la suprafaţă cum nu se poate mai bine în ultima noapte petrecută de ea şi de sora ei în internatul unde guverna severitatea călugăriţelor.

Evenimentul învăluit în misterul a cărui devoalare este amânată se petrecuse în acea noapte în care despărţirea promitea să unească prietenia în urma ducerii la bun sfârşit, de către fiecare protagonistă, a unei misiuni riscante. Posibilitatea unui refuz de a participa, dictat de instinctul de conservare, era de neacceptat, deoarece echivala cu excluderea umilitoare din grup. Să nu uităm că personajele sunt aruncate într-o lume închisă, unde legăturile umane ce oferă validare sunt rare, iar excluderea din grup devine căderea în hăul singurătăţii insuportabile la 14 ani. Aşadar, fiecare se aruncă în situaţia riscantă, însă doar una dintre ele suportă consecinţele unei întâmplări ştiute doar de ea şi tăinuite timp de 30 de ani, până la reunirea grupului, când Franco şi călugăriţele malefice nu mai erau la putere.

Întâmplarea din noaptea care a schimbat destine este acel element care întreţine suspansul şi te face să citeşti fiecare pagină în aşteptarea indiciului care să te ia prin surprindere şi care să te zguduie. Care Santos are această abilitate de a te împiedica să abandonezi lectura deşi bănuieşti că te aşteaptă nişte descoperiri şocante despre natura umană în vremea dictaturii. Foloseşte umorul, deoarece toate cele cinci personaje pot oferi nişte replici spumoase în momente neaşteptate, când amarul, revolta şi reproşurile apăsătoare promit să atingă nişte cote alarmante.

Poţi considera episodul dramatic din ultima noapte petrecută împreună de cele cinci prietene acel pretext folosit de Care Santos pentru a lega istoria personală a personajelor de marea istorie. Această legătură este nelipsită din romanele sale dedicate Barcelonei. Vei descoperi atât fantomele unei dictaturi condamnate de istorici în manuale– cea a lui Franco, dar şi una trecută multă vreme sub tăcere – cea a clerului solidar cu fasciştii, cu dictatorii. S-a întâmplat în Italia, în Spania lui Franco, în Portugalia lui Salazar. Însă modul în care scriitoarea catalană aminteşte de ruşinoasa complicitate a clerului ţine de intimitatea confesiunii dramelor personale. Nu vei auzi sentinţe împotriva călugăriţelor ce şi-au uitat menirea. Nu este nevoie de aceste sentinţe. Lecţia supravieţuirii şi a demnităţii oferite de una dintre protagoniste nu are nevoie de acuze, ci doar de expunerea veridică, extrem de realistă, a concepţiei uluitoare despre iertare.

Jumătate de viaţă ar putea fi la fel de bine şi o lectură cathartică pe tema iertării. Însă iertarea nu este abordată nerealist sau naiv, aşa cum găseşti în pledoaria oamenilor ce se mint pe sine, ci se vorbeşte despre iertare aşa cum le place unor cititori neîndurător de sinceri cu ei înşişi: prin recunoaşterea imposibilităţii de a justifica răul făcut. Pentru unul dintre personaje, iertarea îşi are propriul mecanism absurd care ajunge să capete sens după ce sunt parcurse nişte etape la finalul întâlnirii de după 30 de ani de la noaptea care a schimbat destinul uneia dintre cele cinci prietene.

Citeşte şi Muza – Poveştile tabloului misterios

Femeia inventată – O adori sau o deteşti

Muza – Povestile tabloului misterios

Femeia inventata – O adori sau o detesti

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here