Jurnal de eXplore Dance Festival – veni, vidi, explorare

0
289

Desfășurată sub tema “eXchange” și cu un buget mult mai mic față de anii trecuți , a 8-a ediție a Explore Dance Festival 2013 a fost găzduit de WASP – Working Art Space and Production. Timp de mai bine de 5 săptămâni în București s-a dansat mult, iar spațiul din fabrica Flaros a fost the hot spot pentru toți amatorii de performance contemporan.

În cazul meu, experiența eXplore a debutat cu spectacolul We are the Monsters al lui Colette Sadler.  Ca să nu mai prelungesc suspansul: împreună cu trei dansatori și un muzician care asigura fundalul sonor într-o manieră cel puțin originală (un violoncel care suferise mai multe transplanturi de obiecte zgomotoase), Colette din Scoția le-a arătat părinților adunați la WASP în  că un munte de cutii de carton găurite strategic, o grămadă de șosete desperecheate, o minge de yoga, un sac de gunoi de 100 l și o fluerice (se poate și fără) fac cât 2 bone și câteva zeci de jucării inutil de scumpe. Copiii sunt fascinați de cutii, de ușile tăiate în carton, le înțeleg chemarea, le explorează haotic, le devastează cu drag, le folosesc, le uzează până la nimicire. Sunt jucării care nu primesc atâta atenție ani de zile. Colette a readus în atenția oamenilor mari că ei, copiii, răspund în continuare poveștii și lucrurilor simple – monștrii, bau-bau, necunoscutul plin de culoare.

I-au urmat apoi, pe 1 noiembrie, spectacolele Other’s Moments, al Casandrei Stelea și Body of Grace, al Valentinei De Piante Niculae.  Primul este o pledoarie pentru amorul modern, în care ritmul a degenerat etapele, însă nu și trăirile. Pe muzica lui Andrew Popplestone,  James Eggleton și Casandra îmbină într-un duet interesant pasaje teatrale cu un fusion de dans latino-american și contemporan. Stările protagoniștilor oscilează de la dorință și obsesie, până la nevoie și dependență maladivă. Cumul de forțe niciodată echilibrate, universalii ”el” și ”ea” alunecă în mrejele acelorași iluzii,  inevitabil dans al oricărui cuplu de amorezi.

În Body of Grace, Valentina De Piante Niculae și Valentina Dal Mas explorează ideea corpului aflat la confluența dintre amintire și momentul prezent. Întreaga reprezentație folosește jocurile de umbre pentru a ilustra materialitatea memoriei, în timp ce secvențele de mișcare surprind nevoia corpului de spațiu de sprijin în calea uitării și a trecerii timpului. Muzica lipsește, locul său fiind luat de sunetele naturii, care, prin exagerare, susțin procesul de căutare al dansatoarelor. Coregrafa Valentina De Piante Niculae spune despre acest spectacol: ”I like the beat of light, the vital breath of the wind-soul and then also the nothingness, the moments when everything disappears, invisibility of the thing, which then attracts attention again to tell us at an even deeper level, what can not be seen except with the soul”.

Festivalul  s-a încheiat cu cea mai așteptată reprezentație a ediției și anume Pas de Deux, a lui Raimund Hoghe. Timp de o oră și 20 de minute, spațiul Black Box a fost gazda unui tur de forță emoțional și intim. Deși titlul poate duce cu gândul la baletul clasic, nimic din spectacol nu respectă canoane. Protagoniștii –   Raimund Hoghe, cel care timp de un deceniu a fost dramaturgul Pinei Bausch, și Takashi Ueno, compun și recompun din gesturi o lume de o tandrețe infinită, în care umbrele cuvintelor se unesc în aer, iar sentimentele devin fâșii de mătase care suplinesc prezențe fizice. Dedublarea, ritualurile, simetria, repetiția, discordanțele – toate își găsesc loc în variațiunea extinsă a lui Raimund Hoghe pe tema interacțiunii umane.  Coloana sonoră (care conține de la Fred Astaire și a lui “Rhapsody in Blue”, “Tango”-ul lui Peggy Lee, “Moon River cântată de Audrey Hepburn, la piese de Andrés Segovia, Gundula Janowitz, Victoria de los Ángeles, Janet Baker, la un poemul de dragoste “If You Forget Me” de Pablo Neruda, recitat de nimeni alta decât Madonna) devine ea însăși un mediu de transport al privitorilor în universul coregrafului. Simboluri, peste simboluri.

Tânărului Ueno i-au revenit secvențele de pași dinamice, spectrul de mișcare al lui Raimund Hoghe fiind mult mai limitat din considerente evidente. Cu toate acestea, surprinde împăcarea acestuia din urmă cu limitele propriului corp, căruia îi adaptează ritmul și respirația – fiecare nou pas în ring e acceptare, este ilustrația lui ”I will be fine”.

Întreaga poveste se scrie într-un spațiu auster, dominat de negru și lumină difuză. Accentele culturii japoneze – paravanele, sandale geta și obi-urile fac parte din metafora amplă care culminează cu înregistrarea ce descrie efectele devastatoare ale bombelor de la Hiroshima și Nagasaki.

Un moment memorabil este dansul lent și personal al lui Raimund Hoghe cu imaginea de pe iPad  a vizionarei dansatoare germane  Gret Palucca.  Mișcările ei languroase din “Serenata,” pe muzica lui Albéniz, împreuna cu look-ul său specific anilor 30 proiectat pe un gadget de ultimă generație, au creat o punte insolită între trecut și viitor.

După toate aceste treceri și trimiteri, te întrebi dacă tot show-ul nu se referă cumva la cupletul culturilor, personificate de cei doi dansatori, dacă nu cumva ai înțeles (sau ai vrut tu să înțelegi) mai multe decât e cazul. Întunericul cuprinde spațiul, se aude Concertul nr.9 al lui Boccherini, dansatorii se retrag și lumea încă nu aplaudă. Ce final alegi? Talpa semnelor de întrebare strivind corola de minuni a lui Blaga sau vocea ultra-senzuală a reginei pop recitând versul ultim al poemului lui Neruda: “If each day a flower climbs up to your lips to seek me, ah my love, ah my own, in me all that fire is repeated, in me nothing is extinguished or forgotten”?

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here