Kiki, Love To Love (Kiki, el amor se hace) – Un cocktail de fetisuri intr-un festival de fantezii erotice

0
812
foto: imdb.com

Dacă te-ai săturat de comediile estivale hollywoodiene despre cupluri şi conflicte inflamate de acel moment în care ies la iveală fantasmele ciudate ale fiecăruia când apare monotonia în dormitor, atunci trebuie să vezi festinul nebunesc al regizorului spaniol Paco Leon. Prin efervescenţa vizuală şi prin personajele feminine ce-şi trăiesc dezinhibat crizele şi fantasmele, Kiki, el amor se hace aminteşte încă o dată de binefacerile nuanţelor tari luate de Almodóvar din zona kitsch-ului porno-pop spre a fi introduse în filmele din sălile de cinema respectabile. Găseşti un cockatil exploziv în care au fost bine dozate comedia spumoasă de vară, feminitatea vulcanică, jocurile vizuale care folosesc obiectele asociate simbolurilor erotice din cultura populară, culorile primelor filme regizate de Almodóvar, care îmbină estetica pop şi burlescul isteric, şi foarte multe obsesii ale omului modern, mai mereu tentat de cărţile unor guru în materie de sexologie.

Kiki, el amor se hace are exact acea doză de iraţional instinctual cu iz tragicomic şi de originalitate în tratarea vechilor excentricităţi erotice pe care le aştepţi de la un film din ţara lui Almodóvar. Lor li se adaugă o reprezentare parodică a fetişurilor. Încă de la primele imagini îţi dai seama că ai o comedie total imprevizibilă. Aceste prime imagini par desprinse dintr-un scurtmetraj experimental psihanalitic accesibil precum un videoclip pop, ce suprapune simboluri recognoscile asociate actului sexual, de la degete afundate în fructe zemoase la flori deschise, feline lacome care pot evoca nişte arhetipuri masculine şi feminine, şi obiecte având forme falice. Sunt urmate de poveştile mai multor cupluri şi personaje care te fac să-ţi imaginezi că varianta mai tânără a lui Almodovar s-a deghizat în Paco Leon pentru a le da o replică nonconformistă şi fără clişee unor comedii americane. A ilustrat astfel un dicţionar de parafilii, alegându-le doar pe cele potrivite unei comedii estivale, care să scoată la suprafaţă doar comedia luminoasă din adâncul fiinţei umane, nu şi animalul preistoric înfricoşător tentat de Thanatos.

Paco Leon păstrează în comedia lui doar pofta de viaţă, doar Erosul în culorile unei băuturi de vară, punând totul sub umbrela firescului. Este plin de intenţiile inofensive ale celor care îşi imaginează că toţi semenii lor sunt însetaţi de afecţiune cand vor sex, chiar toate personajele sale par sărite de pe fix, dar mai ales fantasmele şi obsesiile din mintea lor. Aceste fantasme şi obsesii, privite cu o francheţe nedisimulată şi deloc indiscret-senzaţionalistă, sunt deturnate într-o direcţie neprevăzută datorită acelor dialoguri care fac să trepideze fiecare scenă prin intensitatea emoţională, care trece de la patos la melancolie, de la stânjeneala apăsătoare la explozia exuberanţei. Picanteriile, tabuurile, fetişurile din filmele porno care iau o turnură ilară odată puse în practică de nişte cupluri aşezate, aflate în criza monotoniei şi a debusolării identitare după ani de relaţie, şi poveştile trăsnite, demne de colecţia unui psihanalist, alcătuiesc un cabinet de curiozităţi al erotismului expus îndrăzneţ, dar suficient de abil încât să evite atât glumele scârboase, cât şi vulgaritatea.

Regizorul a reuşit să facă un film care să atingă printr-o abordare comic-relaxantă corzile sensibile ale fiecăruia dintre noi atunci când pendulăm între curiozităţi şi limite în relaţiile de cuplu. Dându-ţi impresia că vrea să le ofere spectatorilor nişte momente de respiro de la efortul solicitant al despicării firului în patru, expune dramele specifice relaţiilor amoroase ale omului contemporan prezentându-l în film drept un animal de oraş, ale cărui purtări primitive devin aberante, dar comice. Este un animal pe care adevărata natură arhaică îl trimite mereu în căutarea noutăţilor, dar îi aminteşte că este dependent de cele mai vechi obsesii în materie de sexualitate.

În filmul lui Paco Leon, omul este acest animal modern ce nu vrea limite atunci când vrea să îşi satisfacă dorinţele gata să defuleze în cele mai nepotrivite momente, iscând hohote de râs în toată sala de cinema. Şi tot el ar dori să exploreze noi teritorii, dar să i se ierte dependenţa de confortul obişnuinţei, de stabilitate. Nu sunt nişte dorinţe înfricoşătoare cele fantasmate de protagonişti, dar sunt ţinute ascunse din cauza direcţiei absurde pe care o pot lua în momentele incendiare. Deoarece fiecare personaj în parte ale maniile, fixaţiile şi metodele sale de a ajunge la orgasm, se teme de furtuna iscată de interpretările partenerului stupefiat dacă ar fi date-n vileag. Nici un personaj nu i le poate dezvălui partenerului din teama de a nu fi catalogat drept ciudat, deşi nu au nimic sumbru.

Din conflictul apărut între dorinţa de a atinge cât mai rapede punctul culminant şi teama de a mărturisi ciudăţeniile în materie de fetişurile indispensabile se naşte fiecare situaţie comică din acest film. Dar cine sunt protagoniştii? O femeie care îşi dă seama că este excitată de jefuitori. O alta care nu poate avea orgasm decât atunci când vede un bărbat plângând (ea fiind căsătorită cu acel mascul de modă veche). Un chirurg respectabil care este excitat doar când îşi vede nevasta dormind. O femeie domesticită şi plictisită care experimentează lucruri nebănuite alături de fosta iubită a soţului ei. O femeie retrasă, care simte dorinţa imediat ce vede haine de mătase, pe care simte nevoia să le atingă, spre uimirea proprietarilor asaltaţi de mâinile ei în spaţii publice.

Aşteaptă-te la nişte situaţii şi dialoguri deloc previzibile şi la acea sincronizare a crizelor feminine, în faţa cărora personajele masculine se trezesc buimace, vulnerabile şi excluse. Tot ca într-un film de Almodóvar pluteşte în aer o solidaritate feminină sudată de nişte dorinţe neîmplinite şi de secrete. Totuşi, în ciuda maniilor, a obsesiilor, care mai de care mai greu de înţeles de către profani, aceste personaje sunt capabile de intimitate emoţională, o tandreţe de modă veche şi manifestă o mare nevoie de afecţiune, poate singurele aspecte care le aduc înapoi în lumea celor ce par normali. Fiecare ascunde o poveste în care bizareriile sunt livrate alături de sensibilitatea romantică, iar discuţiile explicite despre frivolităţi şi sexul fără limite nu fac decât să salveze mitul căutarii unui suflet-pereche de la expiratele ingrediente ale comediei siropoase.

Kiki, el amor se hace urmează reţeta unui film accesibil, dar fără a oferi toate explicaţiile pe tavă. Păstrează o doză de romantism deloc artificial datorită jocului actoricesc prin care sunt redate naturaleţea şi autenticitatea emoţională din spatele bizareriilor. Dar este un romantism deraiat, sesizat numai de cei care aruncă o a doua privire, fără a fi scandalizaţi de anumite dialoguri indiscrete până la exibiţionism. Adăugând excentricitatea acolo unde scenariul ar fi putut deveni monoton prin acel colaj ludic de la început, satira care salvează comicul de la băşcălie, naturaleţea expresivă a unor actori ce pot da o notă de credibilitate unor situaţii care par trase de păr, regizorul a realizat o comedie deloc pretenţioasă şi totuşi greu de încadrat în anumite şabloane.

Poate nu este un film de artă, dar cu siguranţă jonglarea imprevizibilă cu temele clasice şi acrobaţiile bizare ale fanteziilor sexuale şi ale erotismului uman îl scot din zona comediilor facile, de duzină, mai ales datorită unor interventii la nivelul scenariului bogat în artificii ingenioase. Iar dincolo de hohotele de râs, rămâne un dram de profunzime în viziunea despre unele probleme ale omului contemporan, temător în faţa propriei imaginaţii şi care se simte dezbrăcat sau inadecvat atunci când este forţat mereu să îşi redefinească limitele confortului în relaţiile interumane, să se epuizeze încercând salvarea unei relaţii, prins între presiunea unor dorinţe individuale şi concesiile făcute pentru a nu-şi pierde partenerul.

 

 

 

 

 

 

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here