The Killing of a Sacred Deer – O razbunare aberanta

0
1634
imagine: Independenta Film

The Killing of a Sacred Deer îţi arată cum se poate face un thriller care să te surprindă până la a te zgudui, chiar dacă este vorba despre acelaşi gen de thriller psihologic având note horror (unele soft, fără imagini groteşti), bazat pe acelaşi subiect atât de des abordat, încât îţi dă impresia că l-ai văzut reciclat în prea multe filme.

Subiectul filmului – ravagiile pe care le produce un intrus considerat inofensiv – este legat de acele dedesubturi tenebroase ce surpă aparenţele familiei perfecte, cu părinţi elevaţi şi copii liniştiţi, ce merg la cor şi iau lecţii de pian. Reţeta ingenioasă, care încă mai surprinde, şi pe care Yorgos Lanthimos o stăpâneşte impecabil, include suspans, indicaţii evazive legate de cauzele unor acţiuni, personaje misterioase, plus nişte simboluri fertile pentru pasionaţii de interpretări multistratificate (vezi mitul Ifigeniei), dar incapabile să desfacă nodul gordian al ambiguităţii indispensabile unui film de artă. Lor li se alătură trimiterile către zona în care abisurile sufletului nasc manifestări bizare, ce sfidează raţiunea, dar inserate plauzibil în poveste, şi turnura imprevizibilă favorizată de nişte alegeri dezumanizante şi absurde pe care trebuie să le facă personajele dacă vor să îşi salveze viaţa.

În noul său film premiat la Cannes, Yorgos Lanthimos deviază spre zona halucinant-alegorică vechea reţetă a poveştii cu tentă horror, în care un străin enigmatic scoate la suprafaţă latura întunecată a familiei perfecte. Familia perfectă este alcătuita dintr-un cuplu de medici apreciaţi, interpretaţi de Colin Farrell şi Nicole Kidman, şi cei doi copii (o adolescentă ce şi-ar dori mai multă libertate şi fratele ei mai mic). Halucinantul cu tentă înfricoşătoare îşi face loc treptat, odată cu apariţia unui puşti având o privire de adolescent vulnerabil şi ezitant, pe care medicul cardiolog îl tratează ca pe un fiu. Îl prezintă familiei, îi cumpără un ceas scump şi pare interesat de lumea lui, purtând discuţii despre importanţa prieteniei, ca între tată şi fiu.

foto: Independenta Film

Ai spune că adolescentul taciturn (interpretat convingător de Barry Keoghan), cu privire misterioasă, replici sumare şi gesturi stângace, sub care mijeşte o profunzime precoce, este fiul pe care medicul şi l-ar fi dorit, mai ales că discuţiile lui cu proprii copii îţi dau de înţeles că nu se simte tocmai în largul său în familie (pare mai receptiv la trăirile străinului decât la problemele propriilor copii). Dar ce pare a fi o relaţie paternă inofensivă se transformă într-un joc al puterii cu pretenţii aberante din partea adolescentului ce începe să controleze familia medicului. Acest puşti aparent sfios îi cere doctorului să-şi sacrifice un membru al familiei pentru a răscumpăra o greşeală cu efecte tragice, greşeală ce a distrus familia adolescentului.

Pentru a-l obliga să-l ia în seamă şi să decidă cât mai repede care dintre membrii familiei va fi sacrificat, puştiul îl convinge pe doctor că toţi cei dragi lui vor muri…rând pe rând. Apropierea morţii este anunţată de imposibilitatea acestora de a-şi mai folosi picioarele. Când ambii copii îi spun tatălui că nu mai pot merge, deşi testele clinice nu au depistat vreo problemă, medicul este convins de puterile malefice ale puştiului faţă de care manifestase un interes patern.

Cei care au apreciat filmul anterior prezentat la Cannes The Lobster – vor pândi în fiecare secundă apariţia elementului fantastic având o conotaţie mitică. Însă în filmul The Killing of a Sacred Deer, fantasmagoricul se lasă aşteptat. Mitul şi absurdul se manifestă mai subtil şi imprevizibil decât în The Lobster. Imersiunea în realitatea absurdă, şi mult mai sinistră, este realizată mai degrabă cu ajutorul coloanei sonore, în care amestecul de compoziţii preluate din muzica simfonică şi modul în care unul dintre personajele feminine interpretează o melodie pop nasc trăiri angoasante în rândul spectatorilor, făcând trecerea spre dimensiunea terifiantă, rău prevestitoare, ca într-o tragedie greacă. De fapt, alunecarea în irealul cu elemente horror stilizate, având trimiteri spre alegoria din universul animalier şi spre mitul sacrificiului, este realizată fără o scindare între planul real şi fantastic.

Yorgos Lanthimos face parte din categoria regizorilor care pot întreţine o atmosferă la graniţa cu delirul făcând economie de elemente vizuale. Nu apelează la artificii sau la efecte vizuale ce distorsionează realitatea pentru a premedita infiltrarea irealului, a miticului. Acest film dovedeşte cel mai bine că poţi extrage suprarealismul din realismul nefiltrat doar folosind o coloană sonoră potrivită (scena hiperrealistă a unei operaţii pe fundalul unui concert simfonic) sau nişte personaje cu apucături sau replica fără sens, demne de teatrul absurd (de care Lanthimos nu este deloc străin).

Gesturile personajelor interpretate de Colin Farrell şi Nicole Kidman favorizează o trecere naturală de la normalitate la declanşarea aberantului, de parcă între aceste dimensiuni n-ar exista discrepanţe sau conflicte, ci doar o continuitate firească. Ambii protagonişti se comportă de parcă mitul sacrificiului pentru o răscumpărare morală ar fi un dat natural şi tratează cu multă seriozitate cerinţele străinului ce le-a ordonat sacrificiul. Nu par consternaţi de absurdul situaţiei şi nici nu consideră aceste cerinţe ca fiind rodul unui delir. Încercarea fiecărui membru al familiei de a se salva, imaginea adulţilor lipsiţi de empatie şi de candoare, străinul ce vrea să transforme casa burgheză într-o scenă pentru jocurile de putere cu final sadic şi trimiterea spre mitul ce dezvăluie psihicul ascuns îi va face pe mulţi să se întrebe dacă nu cumva s-au întâlnit Haneke şi Jung pentru a-l inspira pe Yorgos Lanthimos.

imagine: Independenta Film

Regizorul ştie să calcuzele foarte bine intensitatea fiecărui detaliu pentru reuşi să întreţină suspansul, amânând dezlănţuirea maleficului şi intervenţia absurdului. Nu există o fractură evidentă între rutina familiei ce pluteşte într-o tihnă burgheză şi planul fantastic întunecat, în care pândeşte pericolul nevăzut. Intervenţia elementelor înfricoşătoare nu bruschează realitatea într-un mod ridicol. Dimpotrivă, trecerea este gestionată abil, prin elemente ce ţin de efectul decorurilor scăldate într-o lumină aurie ce le oferă scenelor din intimitatea familiei un aer straniu, dar mai ales prin alegerea actorilor tineri Raffey Cassidy şi Barry Keoghan, care îi interpretează pe fiica medicului şi pe băiatul cu tendinţe malefice. Trăsăturile şi mimica personajelor (fiica doctorului şi intrusul) le fac să pară ca venite din altă lume. Atracţia pe care o simt unul faţă de celălalt îi dă flirtului adolescentin o aură nelumească. Totul pare ciudat la ei, de parcă ar comunica printr-un cod secret, ce îi exclud pe ceilalţi, folosindu-se doar de priviri.

Urmărind gesturile prin care personajele aflate la vârsta adolescenţei întreţin misterul tenebros ce pluteşte deasupra tuturor îţi va da impresia că actorii tineri eclipsează la un moment dat interpretarea celor doi actori consacraţi. Interpretările facilitează o segregare între lumea supusă controlului, reprezentată de adulţi, şi lumea în care se preling haosul şi pericolul nevăzut, reprezentată de comportamentul adolescenţilor. Contrastul dintre raţional şi lumea trăirilor scăpate de sub control reflectă de fapt constrastul dintre autenntic şi artificial. Abia când sunt puse în faţa pericolului reprezentat de un plan vindicativ absurd, personajele din familia respectabilă pot intra în contact cu propriile trăiri. Părinţii renunţă în sfârşit la iluzia controlului raţional, în timp ce adolescenţii se dovedesc a fi mult mai receptivi la cerinţele bizare ale intrusului.

Fanii lui Yorgos Lanthimos vor aprecia acest film deoarece regizorul nu se dezice de intenţia de a păstra planul elementelor bizare necontaminat de explicaţii psihologice lămuritoare. Oricât de mult ar încerca spectatorii pasionaţi de mitologie, de psihanaliză sau de simbolurile arhaice să decodifice elementele bizare din acest film sau comportamentul personajelor, vor avea împresia că le scapă ceva printre degete. Filmul este precum compoziţiile simfonice alese pentru coloana sonoră. El se simte, nu se analizează…cel puţin nu până la epuizarea sensurilor.

Citeşte şi 10 filme de la Cannes despre care vor povesti şi generaţiile viitoare

Confesiunile leoaicei – Înapoi la vremurile în care femeile africane au fost zei

Tablou de vânătoare – Răzbunarea animalelor

10 filme de la Cannes (2017) despre care vor povesti si generatiile viitoare

Confesiunile leoaicei – Inapoi la vremurile in care femeile africane au fost zei

Tablou de vanatoare – Razbunarea animalelor

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here