Kinofest 2015 in 12 scurtmetraje

0
425

Competiţia de ficţiune din cadrul festivalului de film digital Kinofest a inclus cincisprezece scurtmetraje. O parte din ele sunt făcute pentru a te face să râzi în hohote, altele pentru a-ţi da fiori sau pentru a te zgudui. Douasprezece dintre ele pot rămâne mai mult în memoria ta, dorind să le povesteşti şi prietenilor. Pornesc de la nişte subiecte controversate şi prezintă relaţiile umane cu acel amestec de umor, compasiune, pierdere şi melancolie.

Cloudy Children (r: R. Fahimi)

foto: mediafax.ro

Când nu au jucării pe care să le împartă sau pe care să le compare, doi elevi dintr-un sat iranian uitat de lume vor să ia în stăpânire lumea prin acea gândire magică a copilului. Unul dintre ei va domina lupta pentru păsările de pe cer, argumentând că el este cel care le vede cel mai des, va lua şi frunzele uscate ale rodiului, şi-l va adjudeca pe învăţătorul autoritar, dar i-o va ceda prietenului său pe femeia care îngrijeşte curtea şcolii dărăpănate. Disputa lor se va încheia printr-un mesaj cu tâlc, dar subtil, amintindu-ţi de lirismul învăţăturilor persane şi de cinematografia în care simbolurile trec dincolo de imaginile unei lumi apăsătoare.

Cloudy Childrenpoate fi considerat unul dintre cele mai bune scurtmetraje intrate în competiţie. A strâns mai multe premii internaţionale şi a fost nominalizat la Premiile Oscar. Regizat de R. Fahimi, filmul îţi aminteşte de scenele surprinse în multe romane ale scriitorilor din noul val iranian sau ale afganului Khaled Hosseini, datorită acelei îmbinări dintre un realism dătător de imagini dezolante şi viziunea poetică asupra suferinţei şi a compasiunii ivite dintre pornirile brutale şi egoiste. Scurtmetrajul este impecabil din punct de vedere cinematografic, devenind o alegorie zguduitoare, dar şi plină de speranţă, despre inocenţa care încearcă să răzbată în lumea dură a unei aşezări sărace dintr-o zonă deşertică, unde nimeni şi nimic nu-i poate salva pe cei doi protagonişti în afară de propria încăpăţânare în faţa dezumanizării.  

 

Requiem (R: Wen Muye)

imagine: kinofest.com

Tot în registrul unui realism oriental rămâne şi filmul scurt al regizorului chinez Wen Muye, despre tragedia ce apare în viaţa unui bărbat care veghează la căpătâiul fetiţei rănite într-un accident. Requiem este un film răscolitor ce te pune în contact cu întreaga suferinţă umană. Ritualurile specifice ultimei despărţiri, speranţa din jurul copilului plăpând, imaginea soţiei văzute pentru ultima oară şi tristeţea protagonistului amintesc de atmosfera des întâlnită în romanele şi filmele realiste chineze, din care nu lipsesc imaginile poetice. Dar este o poezie care nu ridică apăsarea durerii, ci dilată aceasta durere în imagini expresive. Deşi vezi o poveste dezolantă, atmosfera sfâşietoare păstreaza un licăr salvator, pe care îl simţi prelingându-se în metafore vizuale, dar nu îl poţi localiza.

 

Le choregraphie (R: Y. Dalbiez)

imagine: Kinofest.com

Le coregraphieeste un alt scurtmetraj poetic derulat în jurul unor teme precum despărţirea de inocenţă şi pierdere, doar că tristeţea protagonistului se prelinge şi apoi se vindecă printr-un lirism al dansului. Copilul a cărui lume magică se termină brusc odată cu pierderea jucăriei preferate, pe care dorea să o înveţe cum să danseze, va deveni, peste ani, un mare coregraf. Imaginea jucăriei îl va bântui şi îi va transforma nostalgia copilăriei specifice unui însingurat precoce în artă. Va regiza un spectacol de balet contemporan, în care solista va purta un costum strălucitor, amintind de jucăria preferată a coregrafului. Rezultatul: un joc sumblim în care mişcările graţioase readuc la viaţă magia copilăriei în care păpusile puteau fi însufleţite.

 

37˚4 S (R: Adriano Valerio)

imagine: gofilmmagazine.com

Răsfăţatul jiuriului de la Cannes, scurtmetrajul 37˚4 S prezintă dilema oricărui adolescent dintr-un loc uitat de lume, care trebuie să aleagă între liniştea previzibilă a insulei sale şi dorinţa de a o însoţi pe iubita lui din copilărie în călătoria ei spre Londra, unde aceasta vrea să urmeze o şcoală mai bună. Filmul regizat de Adriano Valerio redă printr-o succesiune de imagini emoţionante sensibilitatea unor adolescenţi din insula Tristan da Cunha, din sudul Oceanului Atlantic. Deşi liniştita insula unde locuiesc doar 270 de oameni ar putea fi prezentată asemenea unui paradis nealterat de grijile omului modern, prin ochii cuplului format din Anne şi Nick apare drept un loc cu ape agitate, învăluit în ceaţa apăsătoare, ce fredeleşte în gândurile protagoniştilor, făcând ca despărţirea să pară dezolantă. Nu există dialoguri tensioate, sentimentele fiind redate exclusiv prin imagini fotografice semănând mai degrabă cu nişte diapozitive, peste care se suprapun secvenţele unui mărturisiri desprinse parcă dintr-un jurnal video, stabilind astfel o intimitate afectivă între actori şi spectator. 37˚4 S este un film învăluit în tăcerea tipică adolescenţilor care se tem să îşi dezvaluie toate emoţiile ce strigă în interiorul lor, mai ales cele declanşate de teama de abandon. Te invită să te implici emoţional, să treci la rândul tău prin stările personajelor ce simt despărţirea (şi) la nivelul epidermei răscolite de rafalele de vânt.

 

Compressions /Expansions (R: Vincent Loubere)

imagine: kinofest.com

Criptic şi abisal din cadrul competiţiei de ficţiune, Compressions /Expansions estegenul de scurtmetraj pentru care te duci la un festival de film experimental. Jocul vizual alb-negru, ambiguitatea stărilor transmise ce nu pot fi receptate (doar) la nivel conştient şi atmosfera care îţi dă fiori, fără a şti de ce anume, ar fi putut anunţa un horror cu tentă elitistă. Din fericire pentru spectatorii mai slabi de înger, sinistrul nu se dezlănţuie în imagini groteşti, ci într-o derulare vizuală demnă de o pictură dintr-o galerie de artă contemporană, unde exponatele nu caută sensuri, ci stări subiective pe care fiecare privitor tinde să şi le proiecteze asupra unei compoziţii sumbre. Filmul experimental realizat de Vincent Loubere se priveşte, se simte. Îţi refuză însă acea tendinţă de a diseca prin raţiune stările angoasante şi acea senzaţie de claustrare într-o lume dominată de culorile întunecate, rămânând un bun exemplu de poezie vizuală adresată inconştientului, cu ai lui demoni fecunzi pentru jocurile artistice bizare.

 

The Field (R: Omer Sasson)

  

imagine: scififilmfestival.com

Debutând cu imaginile apocaliptice specifice unui film despre viitorul sumbru al omenirii, când oazele de verdeaţă vor fi înghiţite de ariditatea hrăpăreaţă a unui deşert redat în nuanţele cenuşii, The Field este o pledoarie pentru apărarea mediului. Amintind mai ales de ravagiile făcute de imensele defrişări pentru exploatarea unor reusurse preţioase, scurtmetrajul regizat de Omer Sasson te cutremură prin imaginile dezolante, apoi îţi redă încrederea prin reumanizarea unui personaj lacom, înfăţişat sub forma unui războinic desprins dintr-o distopie SF.

 

Lithium (R: Rodrigo Canet)

imagine: mediawavefestival.hu

Modul în care aparitia reţelelor sociale a modificat interacţiunea dintre doi tineri care flirtează este o temă ofertantă. Bazându-se pe un decor urban mininalist şi pe dialogul sumar întreţinut de actorii expresivi, Lithium este o comedie de 8 minute despre gestionarea frustrărilor alimentate de un schimb de replici virtual, redat mai mult prin pantomimă decât prin butonarea unor gadgeturi. Scurtmetrajul regizorului spaniol Rodrigo Canet a fost foarte apreciat la festivalurile internaţionale de profil, devenind unul dintre favoritele competiţiei de ficţiune din cadrul Kinofest 2015.

 

Estocolmo (R: Alvaro Martin)

  

imagine: skepto.net

Ce se anunţă a fi un thriller în stilul celor scandinave, cu psihopaţi excentrici şi oameni sechestraţi, se dovedeşte a fi de fapt o comedie neagră, văzuta prin ochii unui copil inocent ataşat de victimele tatălui sau. Este un tată cu apucături de criminal în serie, dar care devine un părinte responsabil şi grijuliu atunci când este portretizat în compunerea fiului său, pe care îl pune să înveţe până şi capitalele statelor abia găsite pe hartă, doar, doar o scăpa din parcul de rulote unde sunt nevoiţi să-şi ducă traiul. Regizat de Alvaro Martin, Estocolmo (Stockholm) este un scurtmetraj în care groaza şi umorul cinic se îmbină ameţitor, încât ajung să trezească nişte emoţii la fel de amestecate.

 

Britva (R: Alexey Belyakov)

imagine: kinofest.com

Ce păţeşte un torţionar nazist când ajunge să fie bărbierit de victima sa? Greu de spus judecând după un joc actoricesc derutant, ce transformă scurtmetrajul Britva (inspirat dintr-o povestire scrisă de Nabakov) într-un proiect de diplomă care anunţa o cariera promiţătoare. Folosindu-se de suspansul alimentat de mimica personajelor demne de un film de epocă în registrul lui Hitchcock, în care ambiguitatea prelungeşte calvarul întreţinut de fiori siniştri, şi de implicarea emoţională a spectatorului zguduit de revoltă, Alexey Belyakov realizează în 15 minute cât alţii în 120.

 

Blind Testing (R: Takato Hosoi)

imagine: kinofest.com

Ce se întâmplă când un regizor japonez încearcă să parodieze un film cu gangsteri în varianta lui Tarantino, un film cu vampiri şi un soap opera corean, în care actorii sunt transformaţi în păpuşi masculine, de parcă ar fi amanţii cu ochi migdalaţi ai unei Barbie? Iese o poveste în care doi somelieri se întrec în ghicirea originii unei substanţe roşii, dar care nu are orgini viticole. Deşi vestimentaţia şi gesturile actorilor din scurtmetrajul Blind Testing par un pic ridicole, ai impresia că Takato Hosoi ţi-a făcut dreptate dacă te-ai simţit mereu sufocat de posterele supradimensionate ale filmelor comericiale, împrăştiate prin toate staţiile de metrou sau autobuz. 

 

Gotham Jumble Parfait (R: Auki Saito)

imagine: www.shortshorts.org

Deşi perioada feudală dominată de shoguni a trecut, în anumite medii japoneze primează încă senioritatea, aşadar tânărul învăţăcel din Yakuza trebuie să i se supună unui interlop uns cu toate alifiile… până în ziua în care foloseste un desert apetisant pentru a-i explica, metaforic, ascensiunea rapidă a celor din straturile inferioare către vârful ierarhiei, în ciuda vârstei fragede. Imitând comediile de mâna a doua, pline de gesturi ostentative şi de culori stridente, Gotham Jumble Parfait este o satiră la adresa mentalităţii tradiţionaliste, arătându-le celor bătrâni de ce nu este bine să-i subestimeze pe tineri. Poate că pentru japonezii abia intraţi într-o corporaţie acceptând o poziţie de junior şi care sunt mereu tachinaţi de veterani, scurtmetrajul realizat de Auki Saito are efectul calmant al unei seri de karaoke după muncă.

 

Primul meu sarut (Mi primer beso), r: Manich Albert

imagine: kinofest.com

Primul meu săruteste un fel de Malena cu final fericit. Nu o vei vedea pe rafinata Monica Belluci în rolul femeii controversate dintr-o aşezare cu troglodiţi şi caţe isterice, dar puştiul care îşi dorea un prim sărut de la o prostituată are mai mult curaj decât cel din Malena când trebuie să-i ia partea femeii blamate, ce-l fascina. Regizorul Manich Albert reia vechea temă a descoperirilor erotice timpurii, ce marchează pubertatea, într-o comedie scurtă a cărei acţiune se petrece într-un sătuc spaniol unde puştiul din rolul principal trebuie să jongleze cu avansurile unei fete de vârsta lui pe care este nevoit să o sărute în urma unei porunci specifice jocurilor teribiliste, cu ieşirile unei mame ţâfnoase şi cu secretele unei surori prinse cu mâţa-n sac, de la care va obţine şi informaţiile tabu despre cum să nu laşi o fată însărcinată printr-un simplu sărut.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here