La familia – Cum isi salveaza fiul un tata din Venezuela

0
459
foto: youtube/trailer

Cu filmul La familia, cinematografia venezueleană a spart gheaţa la Cannes. Regizorul debutant Gustavo Rondon Cordova devine primul din ţara lui care se poate mândri cu un film inclus în secţiunea Semaine de la Critique. Publicul din România i-a putut vedea filmul, în premieră, la festivalul dedicat cinematografiei sud-americane – Pelicula.

La familia este un film care le strârneşte curiozitatea unor cinefili dornici de a cunoaşte realitatea din alte ţări, mai mult sau mai puţin îndepărtate. Va fi apreciat mai ales de acel gen de spectatori pe care legătura tată-fiu în vremuri grele îi sensibilizează, de la Hoţul de biciclete încoace. Nu impresionează ce-i drept printr-o acţiune spectaculoasă, nici prin calităţi vizuale excepţionale, dar are toate şansele de a fi pe gustul celor pentru care un film bun este doar acela ce îi face să empatizeze cu personajele, să le salveze măcar imaginar.

Timp de 82 de minute urmăreşti peripeţiile şi eforturile contracronomentru ale unui tată de la periferia Caracasului. El va face orice pentru a-şi scoate fiul din belele şi de a-l scăpa de răzbunarea crâncenă a unor interlopi. Dar, la rândul său, tatăl acceptă unele compromisuri la limita legalităţii pentru a-i asigura fiului o copilărie lipsită de griji. În universul personajelor din acest film, din copilărie se iese mult prea repede şi brutal. Mai ales când cei mici vor să-i imite pe adulţii care se fac mereu respectaţi şi temuţi. Până şi la această vârstă fragedă, la care graniţa dintre joc şi realitate este subţire, o simplă dispută poate degenera într-un act nesăbuit plin de urmări crunte pe termen lung.

foto: Cannes Film Festival/www.hollywoodreporter.com

Ai putea spune că lumea fină de pe croazetă a fost izbită din plin de jungla nemiloasă a ţărilor considerate sărace. Nişte ţări în care viaţa nedreaptă înghite orice urmă de inocenţă a fiinţelor ce au avut nenorocul de a se naşte într-o mahala periculoasă. În care scapă cine poate şi în care nu există interacţiuni nevinovate, nici în lumea copiilor. Dar situaţia de viaţă din film se regăseşte peste tot în lume, din Asia săracă până la case mai mari, cum ar fi metropolele din ţările civilizate, dornice de a-şi trimite cetăţenii indezirabili cât mai departe de zonele turistice.

Povestea se poate regăsi în orice colţ al lumii unde există acel no man’s land redenumit sub numele de ghetou sau periferie. Acţiunea s-ar fi putut desfăşura la fel de bine în Ferantari, în Salajanul formaţiei ce are acelaşi nume cu al filmului sau în Brooklyn. Dacă mediul îţi pare unul familiar, te va surprinde însă evoluţia relaţiei tată-fiu odată cu escaladarea situaţiei periculoase, dar mai ales modul în care este dozat suspansul. Rolurile din această relaţie se inversează, la fel şi deţinătorul autorităţii. Dinamica psihologică este una lipsită de clasicele interacţiuni dintre părintele autoritar şi copilul ascultător, care se ascunde în faţa consecinţelor. Iar această interacţiune depăşeşte aşteptările spectatorilor datorită reacţiilor celui mic, dar şi modului în care un regizor poate face nişte personaje tăcute să exprime prin intermediul schimbului de priviri cât altele în mii de cuvinte.

foto: www.adorocinema.com

Un alt element gestionat diferit este dozarea echilibrată a suspansului, astfel încât să nu eclipseze captarea relaţiei psihologice, şi nici să nu spulbere autenticitatea printr-un spectaculos facil şi artificial. Nu auzi rafale de gloanţe şi nu vezi clasicile urmăriri ce te fac să-ţi sară inima din piept când apar băieţii răi. Pericolul este mai degrabă tăcut. Pluteşte nevăzut în atmosfera cartierului unde totul îţi spune că declanşarea unui conflict sângeros este inevitabilă. Totuşi, duritatea şi cruzimea acestui mediu precar şi periculos nu sunt prezentate într-un mod greu de privit, explicit. Nu vezi sânge aproape deloc.

La familia poate fi un film înşelător. La intrarea în sala de cinema, te aştepţi să vezi cum izbucneşte brusc toată violenţa asociată unei periferii sud-americane, acolo unde bandele fac legea. Cum ura se strânge într-un puseu, dincolo de care se dezlănţuie cu ferocitate iadul. Cele două personaje – tatăl ce are o privire de om depăşit de situaţie şi fiul ce vrea mai degrabă să îşi transforme neputinţa în gesturi de provocare adresate unei bande rivale – par victimele perfecte. Dar băieţii care terorizează cartierul îşi amână apariţia, lăsându-i pe cei doi să poarte adevărata luptă. O luptă în care fiul este cel impulsiv, iar tatăl cel ce trebuie să ţină piept unei nesupuneri explozive, neaşteptate din partea unui puşti firav.

În ciuda situaţiei ameninţătoare în care se găsesc personajele, filmul, care începe promiţător pentru cei amatori de suspans, nu îşi păstrează ritmul narativ alert pe toată durata lui. Odată scoase personajele din spaţiul cartierului, respiri domolit. Frica de gangsterii locali feroce este înlocuită cu desfăşurarea imprevizibilă a relaţiei tată-fiu. Este mai degrabă o relaţie atipică. Tatăl este acela care exprimă nesiguranţa, iar fiul, curajul nesăbuit al celui revoltat că are un părinte catalogat drept fricos. Totuşi, explorarea psihologică scoate la suprafaţă emoţiile vulcanice, furia şi neputinţa doar la nivelul gesturilor. Nu vei avea parte de nişte replici memorabile schimbate între tată şi fiu. Tatăl, interpretat de actorul Giovanni Garcia face parte mai degrabă din categoria taciturnului. Are un chip tern, lipsit de autoritate. Lasă privirea în jos, ca un bărbat apăsat de griji, umilinţe şi cu stima de sine doborâtă la pământ. În schimb, fiul joacă impecabil rolul băiatului ce îşi propune să fie tot ceea ce tatăl nu este: îndrăzneţ, luptător, agresiv când îşi apără drepturile şi abia aşteaptă un moment în care să îşi etaleze ostentativ bravura.

foto: www.vallettafilmfestival.com

Regizorul s-a concentrat mai degrabă asupra suişurilor şi coborâşurilor din relaţia tată-fiu. Fiul l-ar vrea pe tată mai dur. Nu îl respectă deoarece nu îi pune la punct, în lupta directă, pe durii cartierului. Tatăl, în schimb, îi reproşează fiului curajul bazat pe inconştienţă, pe imposibilitatea de a evalua corect pericolul unei lupte inegale cu un potenţial final tragic. Dialogurile nu sunt ample sau intense, dar jocul actoricesc al copilului (Reggie Reyes) distribuit în rolul fiului te uluieste prin expresivitatea privirii.

Trecerea de la o etapă la alta în relaţia celor două personaje şi de la un stadiu la altul al maturizării este captată doar prin surprinderea mişcărilor oculare ce par să acapareze cadrele şi a privirii lăsate în pământ sau ridicate sfidător, ca semnalul unei confruntări. De fapt, întregul film pune sub lupă această trecere. Profunzimea interpretării actoriceşti este reflectată, în totalitate, de tranziţia de la tensiunile ce escaladează în gesturi agresive (din partea fiului) la unele în care pare să răzbată în sfârşit candoarea protectivă ce ajunge să căptuşească toate revelaţiile dure ale maturizării peste noapte. Vei aprecia modul subtil prin care este redată, în tăcere, conştientizarea proporţiilor atinse de consecinţe. Regizorului îi este suficientă privirea expresivă a copilului, fara alte explicatii. O privire ce străpunge, dar în care doar ochii mai transmit emoţii, restul chipului fiind împietrit, ca manifestare a opoziţionismului în faţa noii realităţi, a noilor decizii luate de tată.

foto: www.elnuevodiario.com.ni

Fără multe detalii care să înteţească ritmul narativ – eclipsat de tensiunea resimţită în reacţiile personajelor – filmul te atinge exclusiv prin jocul actorilor. Actorii Giovanni Garcia (tatăl) şi Reggie Reyes (fiul) interpretează nişte personaje cu feţe greu de citit. Sunt nişte personaje perfect încadrate în tabloul realist care îţi creează iluzia că ai trecut dincolo de ecran, în lumea lor. Ai impresia că vrei să evadezi alături de protagonişti. Că simţi spaima tatălui care se teme de ce ar putea păţi copilul său după ce l-a rănit grav pe băiatul unei familii periculoase din zona pentru a-şi apăra cel mai bun prieten. Că poţi înţelege ca nimeni altul şi revolta copilului în faţa unui tată care preferă să fugă, în loc să-i înfrunte pe şmecheri, aşa cum fac durii cartierului.

Evoluţia personajelor este reprezentată doar printr-un schimb de priviri ce pot fi catalogate drept ostile la început. Privirile reflectă îndepărtarea dintre tată şi fiu, transformată în reacţiile explozive ale fiului. Aceste reacţii sunt domolite pe măsură ce mimica fiului îţi dă oarece indicii legate de modul în care percepe şi apoi începe să conştientizeze urmările faptelor sale, chiar dacă nu vrea să arate pic de regret. Nu vei găsi discuţii moralizatoare clişeistice la baza evoluţiei morale. Ghiceşti opiniile şi reproşurile mai mult din privirile personajelor. Datorită acestui schimb nonverbal, personajul-copil va rămâne în galeria celor ce au trecut dincolo de ecran, impresionând prin forţa şi autenticitatea interpretării.

foto: www.vallettafilmfestival.com

Ai putea pune evoluţia emoţională a legăturii tată-fiu pe seama unei mame absente (care apare doar în fotografia pusă în bagaj de către fiu). Ţi se dă de înţeles că tatăl este văduv, dar nu ţi se oferă şi alte amănunte. Lipsa detaliilor explicative privind legătura cauzală dintre comportamentul răzvrătit al copilului cu privire aprigă şi o seriozitate de om mare, atitudinea tatălui cu mina depresivă şi absenţa mamei nu este clar explorată. De aici vine şi concluzia că filmul este mai degrabă unul care te lasă pe tine să emiţi analize şi interpretări psihologice, menite să umple golurile din nişte dialoguri extrem de sumare şi evazive dintre tată şi fiu.

foto: www.debateprogressista.com.br

La fel de sumar este reprezentată şi acea evoluţie a personajelor în relaţie cu mediul urban. Periferia este prezentată doar prin câteva cadre cu blocuri gri şi decoruri de apartamente sărace. Îi simţi pulsul mai mult prin agitaţia puberilor care, abia ieşiţi din copilărie, îşi etalează gălăgios experienţele sexuale cu detalii explicite şi par în extaz când aud versurile unei melodii obscene.

Toate scenele cu blocuri cenuşii, locuinţe încropite din ce se găseşte, borfaşi mărunţi cu aere de gangsteri şi copii ce se visează ca ei, care înjură non-stop şi au o perspectivă precoce asupra sexualităţii şi supravieţuirii în cartier, îţi vor furniza emoţiile specifice unui deja-vu. Dacă la rândul tău ai copilărit într-un cartier de la periferia marilor oraşe din România, vei avea impresia că îţi (re)vezi prietenii din copilărie în film. Îţi vei aminti de începutul teribilismului considerat un simbol al virilităţii, de cei ce se lăudau în gura mare că au avut-o deja pe cea mai populară fetă din bloc, de criticile unor adulţi ce sperau ca măcar tu să devii ceva în viaţă sau de ocările unei vecine epuizate de atâtea eforturi de a o scoate la capăt cu liota de copii. Bineînţeles că te-ai putea minţi spunându-ţi că la noi încă nu s-a ajuns la asemenea lucruri grave, cum sunt cele din capitala Venezuelei. Că la periferia românească nu găseşti un puşti care, deşi nu are mai mult de zece ani, îl ameninţă cu sânge rece pe altul folosind pistolul pentru a-l determina să-i dea telefonul mobil, aşa cum vezi în scena ce declanşează infernul din existenţa tatălui ce îşi duce fiul departe de cartier.

foto: nuevaprensa.web.ve

Şi cum se spune că trăim într-o ţară sud-americană rătăcită prin Europa, vei regăsi în goana prin Caracas a celor doi protagonişti oglinda României contemporane. Vei descoperi marile diferenţe dintre cartierele săracilor şi cele rezidenţiale, când tatăl din film îşi ia un job de o zi în care trebuie să joace rolul chelnerului amator la o petrecere a noii burghezii sau când băiatul plictisit face o baie într-un jacuzzi descoperit în grădina unei case zugrăvite de tatăl său, devenită şi o ascunzătoare temporară pentru cei doi. Totuşi, neputinţa tatălui de a-i asigura fiului un trai mai bun şi diferenţele sociale nu au un iz populist. Nu aduc a luptă de clasă. Ele sunt exprimate subtil, prin focusarea pe chipurile obosite ale oamenilor de la periferie, de zici că s-au mutat neorealiştii în Caracas.

Deşi pleacă de la o dramă bine ancorată într-un anumit mediu specific unei ţări sud-americane marcate de crize şi inegalitate, cum este şi Venezuela, filmul La familia are un mesaj universal. Este un mesaj pătrunzător, care sensibilizează fără patetism, exprimat într-o manieră cinematografică minimalistă, deloc pretenţioasă din punct de vedere stilistic. Prin stil, La familia aminteşte mult de noul val al filmelor realiste din spaţiul latin şi asiatic. Genul de filme care nu impresionează neapărat prin imaginea spectaculoasă din punct de vedere cromatic, dar te ţin atent prin dinamica tensiunilor dintre personaje, evoluţia imprevizibilă, stilul alert al desfăşurării şi mişcările camerei ce îţi dau impresia că te afli alături de protagonişti, în goana lor nebună de la periferie. De altfel, acţiunea comprimată, ritmul galopant şi imaginile ce par desprinse dintr-un documentar nefiltrat despre zonele sărace ale unor ţări exotice trimit spre un alt succes de la Cannes – filmul lui Brilliante Mendoza, intitulat Ma’Rosa.

Citeşte şi Le voyage de Octavio – Venezuela: o femeie şi o ţară

Le voyage d’Octavio – Venezuela: o femeie si o tara

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here