La Gomera – Imprevizibil si diferit

0
569
photo credit: Vlad Cioplea/ Rollercoaster PR

Inedit şi ingenios, cu actori carismatici, personaje şi o coloană sonoră bine alese, având imagini ce îl apropie de filmele occidentale capabile de a stârni curiozitatea spectatorului, La Gomera confirmă încă o dată reîmprospătarea cinematografiei autohtone. O reîmprospătare prin originalitate, culoare şi îmbinări neaşteptate de stiluri şi influenţe ce asigură o îmbunătăţire a calităţilor vizuale pe care mulţi spectatori le consideră un element acroşant indispensabil unui film bun.

Prezentat în competiţia pentru marele trofeu Palme d’Or de la Cannes, La Gomera este un film românesc despre care poţi spune că nu pare deloc unul românesc. Este filmat în locuri exotice (unul dintre ele mai puţin exoplorat). Are nuanţe vii, contraste elegante şi eficiente între lumini şi umbre, demne de un crime thriller stilizat, o intensitate bine dozată şi acea turnură palpitantă susţinută de nişte calităţi vizuale ce pompează enigmatic stranietatea în scenele de suspans.

Filmul se deschide memorabil şi totodată seducător cu piesa iconică a lui Iggy Pop (The Passenger) pe un fundal deopotrivă enigmatic şi exotic-paradiziac. Te afli pe un feribot în timp ce privirea îţi este răsfăţată de imaginea unei mări picturale şi a unor stânci misterioase, ce anticipează intrarea într-o altă lume. Această lume este La Gomera, insula pe care vocea difuzorului de pe feribot o numeşte perla Canarelor.

Nu sunt uitaţi aşadar nici spectatorii dornici de a explora culturi noi, filmul având multe scene filmate în La Gomera. Aici există un limbaj vechi şi enigmatic – El Silbo – în care mesajele secrete pot fi transimise prin fluieratul ce imită sunetele păsărilor.

În filmul La Gomera, El Silbo este folosit de o reţea de traficanţi pentru a nu le fi decodificate mesajele. Atras într-o încrengătură dubioasă de către Gilda (Catrinel Marlon), iubita mafiotului Zsolt (Sabin Tambrea), poliţistul Cristi (Vlad Ivanov) este obligat să înveţe rapid acest limbaj. El va trebui să comunice prin fluierat cu Zsolt, pentru a-l ajuta să evadeze din închisoare.

Stilul în care au fost conectate scenele tensionat-decisive şi poveştile mai mult sau mai puţin voalate ale personajelor este unul care îi va face pe spectatori să afirme că pot vad un film altfel, indiferent de categoria din care fac parte. Îl vor considera altfel în primul rând spectatorii ce au tendinţa să afirme că filmele româneşti sunt statice, terne, previzibile, cu multe cadre lungi apăsătoare şi dialoguri simpliste. Cadrele terne lipsesc din acest film, iar detaliile şi dialogurile sunt incluse cu precizie matematică. Nimic nu este în plus, nimic nu plictiseşte. Fiecare obiect, culoare primară, nuanţă insolită, gest, peisaj, decor şi replică sarcastică (spontană sau calculată) îşi are un rol bine definit în transmiterea unui mesaj, a unei stări.

Pelicula regizată de Corneliu Porumboiu ocupă un loc aparte în rândul filmelor autohtone ridicate în slăvi la marile festivaluri internaţionale. Acest aspect ofertant se datorează în primul rând calităţii vizuale. În La Gomera s-a renunţat la estetica tern-minimalistă, înlocuindu-se nuanţele anemic-dezolante cu unele puternice. Se folosesc multe contraste stimulante între fundalul tenebros demn de un film noir şi culorile primare.

Datorită acestui contrast vizual şi prin naraţiunea discontinuă, ambiguă, neconvenţională, mulţi cinefili vor fi tentati să identifice un plan paralel al filmului, plin de referinţe subtile spre alte filme-cult. Tot cinefilii vor mai depista un dialog între clişeele un thriller actual şi cele reprezentative din deceniile trecute.

Vei mai descoperi o calitate a filmului ce îl face să pară original, diferit. Este vorba despre sincronizarea abisală (aparent indescifrabilă) şi perfectă între atmosfera locului, decorurile, mimicile şi dialogurile personajelor. Dialogurile sunt scurte, dar percutante, conţinând replici bine calculate.

Sincronizarea elementelor din film emană acel ceva enigmatic, prelins în toate scenele, astfel încât să anticipeze un pericol nevăzut, dar şi posibilitatea unei soluţii imprevizibile. Pur şi simplu ai impresia că toate elementele filmului, de la cel mai mic detaliu la scenele trepidante, devin piesele unui domino, capabile să ducă la prăbusiri imposibil de anticipat în vieţile personaajelor, precum şi la finaluri cu adevărat insolite.

Farmecul filmului este dat mai ales de suprapunerea acelui ceva enigmatic peste suspans. Suspansul şi enigma devin sinonime, aşa cum se întâmplă într-un experiment cinematografic hibrid. În La Gomera se întâlnesc estetica unui crime thriller plin de referinţe parodice la filmele clasice, substratul social problematic şi extrem de actual, realismul şi halucinantul.

Suspansul şi enigmele sunt accentuate şi revigorate de peisajele din insula numită La Gomera. Locul este un personaj în sine, având un relief ce permite născocirea unei poveşti cu lumini şi umbre. Pe insula numită La Gomera se întâlnesc bucuria de a trăi, exprimată de orizontul marin, şi misterul inaccesibil asociat peisajului muntos. Lumina în care este surprins acest peisaj muntos poate simboliza angoasa, pericolul, claustrarea prin izolarea pe o insulă ce poate deveni dintr-un paradis o capcană sinistră.

La Gomera devine şi locul perfect ce anticipează ispita aventurii dublate de senzualitatea la rândul ei misterioasă a personajului Gilda, precum şi dezlănţuirea tenebrelor ce zac în interiorul celorlalte personaje. Luminii marine i se opune palpitant un potenţial uman malefic, mereu la pândă şi gata să înhaţe. De fapt, în acest film se face o trecere constantă de la culoarea luminoasă la obscuritate, de la claritate la opacitatea legată de intenţiile personajelor.

După constrastul ademenitor între lumină şi umbră, demn de un neo-noir experimental-referenţial, misterul total legat de intenţiile personajelor este al doilea element pe care se bazează reuşita lui Corneliu Porumboiu. Deşi tipologiile personajelor se apropie de clişeele genului, acţiunile şi mimicile lor surprind. Nici mafiotul Zsolt nu este un om dezgustător, dimpotrivă, el degajă un aer misterios-rafinat datorită actorului Sabin Tambrea, nici poliţistul coruptibil interpretat de Vlad Ivanov nu este un libidinos primitiv şi impulsiv, nici femeia seducătoare şi unsă cu toate alifiile pentru a se băga pe sub pielea poliţistului şi a mafioţilor – interpretată de Catrinel Marlon – nu este vampa uşor de citit. La fel de surprinzătoare devine şi procuroarea interpretată de actriţa Rodica Lazăr, într-un stil ce se apropie de stereotipul femeii puternice doar pentru a induce în eroare.

La Gomera va rămâne în mintea spectatorului genul de film greu de caracterizat. Este precum un puzzle în care piesele nu trebuie să respecte o anumită ordine, ci doar să întreţină un joc ameţitor şi greu descifrabil al aparenţelor date peste cap în fiecare scenă. La Gomera este un film în care toate certitudinile – de la cele privind tipologia personajelor la naraţiune şi genul cinematografic – sunt înlăturate exploziv sau evaziv în scena următoare. Stranietatea pe care o degajă acest amestec derutant, vecin cu lipsa de coerenţă narativă (dar una asumată şi bine calculată), se înfige în spectator şi rămâne la nivelul inconştientului, de unde provin multe stări inexplicabile.

Jocurile cinematografice din La Gomera stârnesc nişte stări amestecate, greu de tradus, precum cele stârnite de alternanţa dintre culorile vii şi umbrele de pe chipurile personajelor. Un rol esenţial în branşarea spectatorului la atmosfera filmului îl are şi coloana sonoră, ce îmbină hituri iconice şi ariile de operă.

Citeşte şi Budapest Noir – Intrigă picantă în decoruri interbelice

Budapest Noir – Intriga detectivista suculenta plasata in ispititoarele decoruri interbelice

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here