La Grande Bellezza – Orasul ca petrecere privata

0
698

La Grande Bellezza fost prezentat drept un film recomandat mai ales celor îndrăgostiţi de Roma, fie că este vorba de Roma fântânilor, a nudurilor de marmură, a lui Fellini sau al nevroticilor amuzanţi ai lui Alberto Moravia.

Într-o oarecare masură, echipa de la marketing nu a minţit. Regizorul Paolo Sorrentino a pus Roma în centrul filmului său, dar a potolit clişeele ostentative când s-a referit la simbolurile culturale ale oraşului antic. Toate reperele prin care a devenit cunoscut în toată lumea sunt fie parodiate cu tact rafinat, fie omagiate subtil. Grădinile, statuile, palatele, operele de artă sau pieţele faimoase ale oraşului pătrund voalat în lumea personajelor, într-un mod nelumesc, pe alocuri burlesc, amuzant, melancolic, atemporal, dar nicidecum aşa cum sunt în realitate.

Roma e centrul universului pentru oamenii lui Sorrentino, iar în mijlocul cetăţii se află însuşi regele mondenilor, un nostalgic plin de umor şi de acel bun gust afişat cu nonşalanţa boemului incurabil. Este vorba despre Jap Gambardella (interpretat credibil de Toni Servillo), un bătrânel atipic, petrecăreţ ca un puşti de facultate şi relaxat ca un bărbat ce a văzut şi îngăduit multe la viaţa lui. Marea lui calitate? Este un visător al clipei prezente.

Asemenea frumuseţii instabile a regatului său, unde fiecare monden îşi fabrică o identitate în funcţie de tema petrecerii sau de publicul ce trebuie sedus, Jap are o meserie incertă: jurnalist prin forţa împrejurărilor, scriitor al unei singure cărţi – de amorul artei, sau vedetă asumată a unor tabloide cu pretenţii de publicaţii artistice. Nu-l prea interesează o identitate clară şi, în ciuda personajelor stridente din jurul său, rămâne un hedonist meditativ, ce vrea să devină celebru prin distrugerea petrecerii, nu prin acapararea ei ca unic zeu al plăcerilor.

După ce împlineşte 65 de ani, însăşi viaţa lui Jap devine o petrecere, una în care tema principală este dispariţia unor prieteni, ce aleg să plece din oraşul său de suflet prin diferite căi. În locul lor vin alţii, din trecutul neclar, revenit prin flashback-uri ambigue, în care singura femeie iubită vorbeşte prin tăceri. Până şi memoria lui este o farsă jucată la genul de petrecere unde mulţi se duc pentru a da uitării prima dezamăgire sentimentală. Despre această dezamăgire îi aminteşte revenirea neaşteptată a unui vechi prieten.

Ajunse şi în lumea lui Jap, teama de moarte şi de singurătate nu capătă sfinţenia dramatismului cu iz de filosofie personală, ci devin un existenţialism poleit cu glamour-ul extravaganţei, apoi acoperit de paietele unei trupe de cabaret îmbătrânite, chemate la petrecere mai mult din milă.

În loc să prezinte un personaj trist, care îşi face ordine în viaţă, măcar la finalul ei, Sorrentino îl trimite din petrecere în petrecere, doar îl vrea sfântul inadaptaţilor şi al artiştilor neîmpliniţi. Un asemenea sfânt este mai catolic decât Papa în ochii unei calugăriţe misionare pasionate de literatură, ce urma să fie sanctificată, şi mai conştient de apropierea sfârşitului decât orice înţelept amorţit cu falca în palmă. Obosit doar când rămâne singur, Jap nu caută liniştea. Preferă să dilate prezentul, să reflecteze alături de amicul ce vrea să ascundă o girafă printr-un număr de iluzionism, să observe lumea de la balconul apartamentului ce dă spre Colosseum şi să vadă cele mai frumoase locuri secrete ale Romei, alături de o dansatoare şi de prietenul său ce deţine cheile de la toate palatele inaccesibile turistului.

În timp ce invitaţii dansează în şir indian la finalul petrecerilor date de Jap, acesta spune că are parte de cel mai frumos trenuleţ, deoarece nu are destinaţie. Exact ca într-un trenuleţ se vor simţi şi cei din sala de cinema, dar este vorba despre unul ce îi poartă lent prin marea galerie ce se numeşte Roma lui Sorrentino. O galerie abundentă, plină de grandoarea lăsată în urmă de familiile istorice, de care vrea să amintească, dar într-o notă de umor amar. La un moment dat, rămâne în urmă o menajerie absurdă, ale cărei zgomote se pierd în decorurile oraşului.

Între două petreceri cu excese de snobism şi prafuri, Jap trece şi el prin această galerie vie, eclectică, halucinantă. Este tot ce rămâne din povestea lui sumară, atunci când trecutul se fofilează precum artiştii-impostori ce îi trec pragul. Stăpân în propria lume, ţine la invitaţi şi le oferă de fiecare dată imaginea unei vieţi asemenea banchetelor din Antichitate, unde se făcea risipă de plăcerile întinse pe tăvile ce atrăgeau chefliii amatori de senzaţii, nu de obţinerea saţietăţii. La fel de lacomi, oamenii din jurul protagonistului maschează opulenţa senzualistă prin căutarea acelei mari frumuseţi, care să le ofere un loc în oraşul copleşitor.

Deşi la capitolul acţiune stă mai prost, La Grande Bellezza compensează perfect la cel privind imaginile şi jocul actoricesc. Filmul trimite spre zona reprezentaţiilor teatrale în care absurdul, compasiunea şi căutarea unui sens existenţial îşi dau mâna, dar nu pentru a îngândura, ci pentru a-ţi limpezi ochii.

Premiată şi ridicată în slăvi la marile festivaluri, creaţia lui Sorrentino poate fi noul film cult al spectatorilor ce vor să viseze, să colecţioneze imagini şi oraşe, nu neapărat poveşti de viaţă coerente. Să nu vă mire dacă prezenţa voluptoasă pusă de Fellini în  Fontana di Trevi (La Dolce Vita) va fi eclipsată de afişul acestui film, o sursă de inspiraţie pentru viitoare selfies fashionist-boeme cu statuile din Roma.

Galerie video

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here