La marginea apei – Un film de epoca in proza, un monstru intr-un lac scotian si niste oameni frumosi in vremuri urate

0
1274

Aştepţi nerăbdător cărţile scrise de Sara Gruen dacă îţi plac autoarele care sunt, în primul rând, bune povestitoare. Acele povestitoare capabile să-i ofere unui roman un ritm curgător, datorită căruia îl citeşti pe nerăsuflate, şi personajele expresive ce te atrag de obicei şi în sala de cinema. Nu întâmplător, Apă pentru elefanţi, romanul prin care Sara Gruen a devenit faimoasă, a fost ecranizat şi a avut un mare succes în rândul celor ce iubesc poveştile de iubire transpuse în filmele ce redau atmosfera din alte timpuri.

Se anticipează şi ecranizarea celui de-al doilea roman tradus în limba română – La marginea apei. Pe fundalul unui sătuc scoţian unde bântuie legenda monstrului din Loch Ness, Sara Gruen amestecă toate ingredientele unei poveşti vintage despre solidaritate, maturizare şi iubire în vremuri tulburi. Peste toate acestea, ea mai adaugă doza potrivită de umor, duioşie şi revelaţii despre contradicţiile naturii umane şi relaţiile toxice.

La marginea apei face parte din categoria romanelor citite mai ales de cei dornici de a găsi o poveste despre oamenii care învaţă să fie curajoşi acceptandu-şi fragilitatea şi neputinţa în situaţii ameninţătoare. Mai este şi un roman pe care să-l recomanzi celor fascinaţi de periplurile făcute cu ochii minţii prin locuri şi epoci prezentate din perspectiva localnicilor.

În cartea scrisă de Sara Gruen, localnicii unei aşezări scoţiene sunt aduşi laolaltă, într-o galerie de personaje în care pot fi admirate mai toate ipostazele umanităţii. Nu lipsesc misterul, tensiunea asociată unui film despre iubirile din anii războiului, şi nici suspansul întreţinut de legendele scoţiene construite în jurul monstrului din Loch Ness. Romanul are personaje care dezvăluie atât partea luminoasă a umanităţii, cât şi umbrele ei, scene răvăşitoare petrecute pe fundalul unor peisaje cu lacuri, conace şi castele medievale părăsite, o atmosferă ce aminteşte de cochetăria feminină din perioada interbelică, situaţii hazlii şi dialoguri ce dau savoare, te răscolesc până la revoltă sau îţi imprimă un zâmbet în colţul gurii.

În centrul romanului se află trei tineri – Ellis, nevasta lui, Maddie, şi Hank (prietenul lui Ellis). Ei se bucură în Philadelphia anilor ’40 de plăcerile şi huzurul fastuos, strălucitor şi zgomotos în care sa lăfăiau tinerii din New York-ul descoperit de Fitzgerald în anii ’20. Risipesc sume impresionante. Se trezesc la prânz, după ce s-au dat în stambă toată noaptea la petreceri cu farse răsunătoare, despre care se vorbeşte zile întregi. Scandalizează prin gesturile şi euforia din timpul beţiilor, ca apoi să încerce să împace faima de libertini cu mimarea ispăşirii, prin tratativele purtate cu părinţii ce ţin la reputaţia familiei, astfel încât să le fie sponsorizate şi alte distracţii.

Ritmul petrecerii continue se întrerupe brusc, atunci când Ellis are o răfuială verbală cu mama lui. Aceasta o detestă pe Maddie, nora ei, căreia îi tot spunea că moşteneşte sminteala mamei cu destin tragic, o mare seducătoare a epocii. În timpul răfuielii, unele replici acide ricoşează până ajung să rănească orgoliul de militar ţanţoş al unui colonel din înalta societate, nimeni altul decât tatăl lui Ellis. Colonelul devenise, din eroul aventuros ce a dovedit existenţa monstrului din Loch Ness, prin anii ’30, un şarlatan acuzat că a trucat imaginile ce surprindeau creatura enigmatică, mult prea scumpă la vedere pentru a se lăsa transformată în trofeu de vânătoare.

Pentru a se revanşa faţă de tatăl său şi pentru a-i intra iar în graţii, cu scopul de a beneficia în continuare de sumele necesare distracţiilor de lux alături de frumoasa (dar şi trista) lui soţie, Maddie, şi de cel mai bun prieten al său, afemeiatul Hank, Ellis decide să se aventureze într-o Europă ameninţată de monstrul nazist, pentru a-l găsi pe cel din Loch Ness. Deşi triunghiul prieteniei era influenţat de ideile lui Ellis, odată ajuns în Scoţia, Maddie va deveni personajul central. Va încerca să menţină echilibrul. Va sparge rutina huzurului de lux. Îşi va uimi şi revolta soţul prin renunţarea la comportamentul de snoabă şi de fată răsfăţată, aeriană şi neîndemânatică. Se va împrieteni cu localnicii ostili celor trei oaspeţi neaşteptaţi care îşi doreau servicii de lux la un han pitoresc dintr-o lume ameninţată de foamete şi bombardamente, şi unde hrana era foarte bine drămuită.

Maddie cea nefericită şi mereu criticată din cauza faimei ruşinoase a mamei se va transforma şi redescoperi. Îşi va reanaliza viaţa marcată de labilitatea emoţională a unei mame seducătoare, blamate după ce i se atribuise o reputaţie de femeie uşoară în lumea bună a Philadelphiei. Va descoperi partea urâtă a soţului său pe măsură ce se va depărta de acesta pentru a se integra în societatea din localitatea scoţiană unde oamenii le par străinilor nişte scorţoşi, dar care îşi arată imediat latura candidă şi ospitalieră, veselă şi mucalită, atunci când văd că semenii lor au probleme.

Prin metamorfoza lui Maddie şi prin construirea unei complicităţi feminine menite să asigure supravieţuirea psihică din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar şi prin dezvăluirea treptată a biografiilor cutremurătoare ale personajelor, Sara Gruen reuşeşte să alimenteze o naraţiune fluidă şi uşor de parcurs. La marginea apei hrăneşte foamea de istorii individuale desprinse din marea istorie. Este acea foame care se manifestă în rândul cititorilor dornici de a găsi poveşti despre oameni care se încăpăţânează să reziste în faţa dezumanizării, despre nişte prietenii şi iubiri înfiripate între necunoscuţii ce provin din medii şi ţări diferite, aduşi împreună de întâmplări excepţionale. Iar această nevoie este ascultată cu multă pricepere de Sara Gruen. Aşa cum demonstrează şi în Apă pentru elefanţi, ştie cum să alterneze momentele tensionate cu oaza de linişte găsită în clipele de intimitate emoţională, portretele unor personaje dezgustătoare cu ale celor senine şi gata de a-i ajuta pe cei aflaţi în faţa unei cumpene existenţiale.

Fără o analiză sofisticată a cauzelor psihologice, dar stăpânind o mare pricepere în a reda succesiunea evenimentelor din trecut ce au modelat caracterele sau, dimpotrivă, le-au deformat, Sara Gruen a reuşit să scrie un roman care te şi ţine cu sufletul la gură în momentele de maximă tensiune, dar îţi dă şi răgazul de a reflecta, de a merge la pas alături de Maddie, când vrea să exploreze împrejurimile. De fapt, romanul este precum lungile plimbări ale protagonistei pe malurile unde pândesc toţi cei ce vor să-l transforme pe monstrul subacvatic într-un suvenir exotic. Are şi momente de reverie melancolică, scurse molcom, şi misterul vag ce îţi dă fiori, atât de bine reprezentat de imaginea nelumească a unui castel părăsit de la marginea unui lac, dar şi clipe de mare încărcătură emoţională, când evenimentele se desfăşoară într-un galop de replici şi gesturi hotărâtoare.

Citind La marginea apei vei avea impresia că vezi un film cu personaje de care te ataşezi, ignorând alte elemente legate de stil sau de viziune în transpunerea situaţiilor de viaţă. Îţi va plăcea deoarece te vei îndrăgosti de personajele senine. Vei aprecia modul în care este redată candoarea degajată de unele dintre ele, precum şi ritmul bine stăpânit în care sunt devoalate maleficul, răutatea gratuită, snobismul umilitor, dispreţul sau vanitatea.

La marginea apei - copertaEditura Humanitas Fiction, 2017

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here