La musique d’une vie – O calatorie cu trenul in Rusia orientala si o poveste cu pian si degete frante

0
739

La musique d’une vie a fost scris pentru cei dornici de a găsi un licăr nostalgic şi duios într-o poveste apăsătoare despre vremuri crâncene, tinereţe pierdută şi iubirea neîmplinită, exprimată prin sunetele muzicii. O poveste sub forma unei confesiuni, în care nu ai nevoie de multe dialoguri deoarece marile trăiri mai mult se ghicesc în primele romane scrise de Andrei Makine, şi în care două personaje sunt suficiente pentru a lăsa în urmă o lectură memorabilă. Unul dintre personaje capătă rolul de receptacul al mărturisirilor. Celălalt îşi derulează existenţa tulburătoare, cum numai în romanele unui rus poţi găsi, recurgând însă la fluiditatea degajată pe care o percep spectatorii în timpul unui recital oferit de un pianist sigur pe el, pe care nimic nu-l poate împiedica să ducă la bun sfârşit o compozitie zguduitoare prin captarea unor armonii dificil de atins de către neiniţiaţi.

O singură călătorie cu trenul din Rusia orientală spre Moscova, câteva ore de aşteptare într-o gară din Urali şi un compartiment în locul unui decor demn de o tragedie sovietică. De atât are nevoie Andrei Makine pentru a capta încercările unui personaj care a trăit într-o viaţă scurtă cât alţii în zece şi grandoarea unor destine frânte în exilul siberian. Aşa cum se întâmplă în majoritatea romanelor scrise de Andrei Makine, şi în La musique d’une vie stranietatea şi melancolia nelumească domolesc infernul disperării, iminenţa fatalităţii şi groaza trezită de o Rusie bântuită de fantomele sufletelor mutilate, pe care autorul le ia cu el în Parisul unde a cunoscut succesul şi gustul libertaţii.

Alţii în locul lui Andrei Makine ar fi scris un roman ce ar fi luat forma unui denunţ literar clandestin al ororilor staliniste, în epoca de aur a voluptăţii riscante provocate de citirea unei capodopere subversive promovate pe ascuns, prin riscantele pârghii ale samizdatului. Dar Makine preferă să ducă în Vest o tragedie mai degrabă şoptită într-un roman minimalist, cu nişte destine spectrale, care par să se evapore imediat ce îţi dezvăluie povestea unei ţări în care ameninţările unui regim al terorii nu reuşesc să alunge foamea pentru frumos, pentru artă şi mai ales pentru acel efemer ajuns ultimul refugiu în faţa monumentalismului ce subordonează creaţia propagandei comuniste.

Deşi cunosc toate marile drame ale unor personaje reprezentative pentru calvarul îndurat de cei vânaţi în timpul regimului sovietic, protagoniştii lui Makine refuză strigătul durerii, sorbind pe ascuns din singurele lucruri fireşti la care mai pot visa, cum ar fi plăcerile oferite de muzica prelinsă în rarele momente de acalmie în iadul totalitarismului. Aceste plăceri ar fi putut fi la fel de bine imortalizate în instantaneele indiscrete ale unui fotograf pitit astfel încât să nu poată capta mai mult decât un detaliu expus neglijent, al unui hedonism fragil, dizolvat într-o intimitate de conjunctură, aşa cum este cea împărtăşită de pianistul Alexei Berg alături de fata întâlnită între două momente critice de pe front, în anii ’40, sau alături de fiica superiorului său, care îi face avansuri adolescentine stângace, în timp ce îl invită să exerseze împreună compoziţii clasice la pian.

Chipurile anonimilor somnolenţi şi resemnaţi, uitaţi într-o gară din îndepărtata Siberie unde trenurile întârzie mai mereu şi unde se aud nişte sunete de pian ce par să vină de nicăieri, ultimele imagini ale oraşului natal înainte de fuga din calea sovieticilor şi chipul unei vânzătoare de plăceri zărit dincolo de fereastra ce dă spre un peron îngheţat ar putea completa suita instantaneelor dintr-un cotidian ireal, de la marginea lumii. Acestea iau forma unor flashback-uri suspendate în timp, ce ar fi putut deveni cadrele unui film cu personaje comtemplative. Romanul se derulează asemenea unui film scurs în ritmul unei lentori hibernale, în care izgonirea din paradis, teroarea, seducţia şi teama sunt captate într-o lumină melancolică, în timp ce motivele care alimentează naraţiunea sunt dizolvate în detalii vizuale evazive, ce lasă mai mult întrebări şi mirări în urma lor, acoperite de haloul unui straniu intraductibil, regăsit în lumea personajelor lui Andrei Makine.

Din aceste detalii confiscate unui cotidian sumbru pentru a fi salvată frumuseţea umanităţii (sub toate formele ei) de la degradarea vulgară este alcătuita lumea celor doi străini care se întâlnesc într-o gară siberiană. Ambii devin călătorii unui tren ce îi duce spre o Moscovă comună în plan geografic, dar atât de diferită în plan afectiv, încât fiecare pare să o fi cunoscut în altă epocă. Moscova lui Alexei Berg, personajul-povestitor, este un oraş al fericirii oferite de clapele pianului şi de promisiunea unei cariere pe marile scene, dar şi al clipelor în care pierde totul odată cu prigoana comunistă, de care a scăpat ca prin urechile acului părăsind oraşul şi furând identitatea unui soldat ce îi semăna izbitor. Această nouă identitate îl va purta de pe frontul devenit noul său adăpost în faţa urmăritorilor direct în casa unui om influent din armată, căruia îi salvează viaţa. O va cunoaşte astfel pe fiica acestuia, o adolescentă atrasă la rândul ei de pian.

Amintirile unei vieţi frânte de stalinism şi promisiunea recuperării unei tinereţi pierdute, cu toată frenezia iubirilor risipită în anii terorii şi ai deportărilor, se amestecă în surdina unei confesiuni discrete, în care sunt evitate acuzele, mila de sine şi expunerea sfâşietoare a pierderilor. De fapt, povestea lui Alexei Berg, pianistul cu degete frânte, se strecoară printre amintirile personajului-narator, ce i-a devenit confident fără voia lui. Cursivitatea poveştii este fragmentată şi filtrată de impresiile subiective ale naratorului, care începe rememorarea confesiunii oferite de Alexei Berg printr-o reflecţie asupra portretului psihologic al unui rus modelat de sistemul sovietic.

Modul în care este oglindită în conştiinţa unui martor viaţa unui personaj având o identitate spectrală, care simbolizează dramele Rusiei prin imagini supuse memoriei capricioase, îţi amineşte de Confession d’un porte-drapeau dechu, unul dintre romanele scrise de Andrei Makine înainte de deveni faimos datorită Premiului Goncourt. Regăseşti, sub masca unor tipologii umane diferite, aceeaşi reîntoarcere obsesiv-meditativă la tragediile din spaţiul sovietic, aceleaşi rememorări ale încercărilor de supravieţuire psihologică în Rusia de la graniţa cu Orientul, precum şi aceeaşi confesiune a unui personaj care a revizitat un trecut salvat de reveria în care este învăluită mereu acea Siberie din memoria lui Makine.

La musique d'une vie - coperta

 

 

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here