La revedere acolo sus (filmul) – Escroci inocenti

0
832
foto: Independenta Film

Datorită unor calităţi vizuale ce pun în valoare decorurile de epocă, amintind de eleganţa unui film clasic, şi unui personaj ce exprimă o ghiduşie candidă, interpretat într-o manieră cuceritoare de Nahuel Perez Biscayart – devenit celebru datorită personajului cu zâmbet ştrengăresc din 120 BPM – vei avea parte de un film frumos despre nişte ani cum nu se puteau mai urâţi, aşa cum doar soldaţii mutilaţi, apoi ignoraţi de autorităţi, i-au putut trăi odată cu încheierea unui război mondial.

Frumuseţea filmului La revedere acolo sus (Au revoir la-haut/See You Up There) este dată de relaţia de prietenie care îi leagă pe cei doi soldaţi din mijlocul evenimentelor, lăsaţi să se descurce pe cont propriu într-un Paris care abia aştepta să uite de privaţiunile din anii Primului Război Mondial, pentru a se bucura de plăcerile şi frivolităţile ce aveau să anticipeze strălucitorii ani nebuni. Această prietenie înfiripată între cei doi soldaţi care provin din lumi incompatibile devine oglinda unei Europe ce trăia între fastul hedonist al înaltei societăţi şi mizeria de la periferiile unde se înghesuiau adevăraţii eroi ai frontului, nevoiţi să îşi ducă traiul agonizant de pe o zi pe alta.

La revedere acolo sus are toate ingredientele unui film trepidant, aşa cum le place tuturor celor ce vor o experienţă cinematografică menită să ofere un spectacol alert, când amuzant şi tandru, când răvăşitor, care să îi transporte într-o altă lume. Este aşadar perfect pentru cei ce vor un film care să îi ţină cu sufletul la gură, să creeze emoţie, sa vorbească despre tot ce are umanitatea mai frumos, fără a le ascunde adevărul despre partea urâtă a realităţii.

Caustic şi antrenant precum unui film de aventuri cu tentă alegorică, La revedere acolo sus le este dedicat celor pasionaţi de istorie, dar care vor o interpretare lucidă a evenimentelor, nu o lecţie simplistă de morală, servită de manualele oficiale, sau un demers comemorativ-monumentalist. Vei descoperi acea perspectivă lucidă furnizată mai degrabă printr-un amestec reuşit de satiră, suspans, umor negru, caricatură acidă, îndemnuri subversive şi adevăruri exprimate pe un ton cinic. De fapt, filmul păstrează calităţile romanului omonin distins cu Premiul Goncourt, scris de Pierre Lemaitre şi publicat chiar înaintea comemorării a 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial, pentru a duce în derizoriu orice discurs pompos despre binefacerile unui război şi despre datoria faţă de patrie, pe care tocmai patria o uită prima.

Uitaţi de patrie sunt şi cei doi protagonişti – Edouard (Nahuel Perez Biscayart) şi Albert (Albert Dupontel), care ajung să le readucă aminte autorităţilor de existenţa lor printr-o ţeapă memorabilă, în ton cu vremurile. Cei doi vin din medii opuse, având şi viziuni diferite legate de soluţiile adoptate pentru depăşirea traumei. Edouard face parte din înalta societate pariziană, dar urăşte snobismul şi autoritatea parternă rigidă şi mercantilă. Are suflet de artist visător şi idei năstruşnice. Înainte de război, Edouard se pregătea să devină un pictor obraznic şi avangardist (în film, desenele sale amintesc de cele ale lui Schiele). În schimb, Albert este ceea ce Edouard refuză să fie: cu pretenţii modeste de la societate, realist, lipsit de carismă, discret, ordonat şi hotărât să-şi facă datoria de cetăţean harnic şi cinstit respectând autoritatea şi regulile.

foto: Independenta Film

Pictorul rebel Edouard şi funcţionarul ascultător Albert nu s-ar fi întâlnit niciodată dacă nu ar fi izbucnit Primul Război Mondial. Cei doi au devenit buni camarazi fiind uniţi de pericolele de pe front, apoi de încercarea de a supravieţui după ce locotenentul corupt Pradelle (Laurent Laffite) a vrut să-i sacrifice în ultimele zile ale războiului pentru a putea avansa pe scara ierarhică.

În timp ce îl salvează pe Albert de la moarte, Edouard rămâne mutilat. Nedorind să se reîntoarcă în casa unui tată sever, care dispreţuia pasiunea pentru pictură a fiului rebel, Edouard ajunge în grija lui Albert. Împreună vor încerca să iasă din sărăcie şi să se ţină departe de privirea vigilentă a locotenentului arivist Pradelle.

Modul în care sunt conturate cele două personaje centrale în roman îl ajută pe regizorul Albert Dupontel (care apare şi în ipostaza de actor) să ofere acea evaziune din cotidian la care invită cinematografia de public, fără a se îndepărta prea mult de realismul unui astfel de film. Regizorul a reuşit să îi dea realismului o notă fantezist-spectaculoasă, nelipsită de umor (unul amar, ce-i drept), fără a se îndepărta de portretul necosmetizat a unei epoci.

Personajul interpretat de Nahuel Perez Biscayart, prin ideile şi măştile sale desprinse dintr-un tablou suprarealist, îi dă realităţii hâde, greu de îndurat, o notă candid-zglobie. Asemenea acestui personaj obraznic în relaţie cu autoritatea, filmul sfidează orice tentativă de a transforma comemorarea unei tragedii colective într-un ritual pe cât de solemn, pe atât de fals, de ipocrit. Ai putea spune că filmul este în ton cu spectacolele satiric-burleşti de pe scenele avangardei interbelice, unde marile adevăruri erau deghizate în farse ce păreau să ia în derâdere tot ce avea societatea mai sfânt.

Chiar dacă par exprimate printr-un ton cât se poate de ireverenţios la adresa unui sacrificiu în numele patriotismului, compasiunea şi respectul pentru cei sacrificaţi nu sunt diluate. Dimpotrivă, succesiunea caricatural-picarescă a scenelor capătă consistenţa unei alegorii cum nu se putea mai empatică referitoare la marile tragedii care ies la iveală nu în timpul războiului, pe câmpul de bătălie, ci după marea pace.

Edouard şi Albert ştiu cel mai bine cât de crudă poate fi pacea pentru supravieţuitorii urgiei mondiale. În mansarda lor amărâtă din mahalaua pariziană, unde au grija unul de celălalt – Albert face rost de banii pentru morfina necesară lui Edouard, iar Edouard îşi foloseşte marele talent de pictor vizionar pentru a pune pe picioare o afecere care să îi îmbogăţească peste noapte – urmările războiului sunt atroce. Edouard le înţelege perfect. Nu numai că a pierdut orice bucurie asociată unei existenţe normale şi confortul din cartierul de lux unde locuise, dar şi o parte din chip – îl salvează totuşi inventivitatea folosită pentru a-şi crea nişte măşti uimitoare, demne de petrecerile anilor ‘20.

foto: Independenta Film

Sărăcia la care sunt condamnaţi răniţii lăsaţi la vatră, slujbele prost plătite, umilinţele şi frustrările cauzate de nedreptatea însoţită de uitarea devenită sinonimul ingratitudini i-au impins pe mulţi pe marginea prăpastiei, într-un infern devenit realitate, care îi făcea să regrete că nu au murit pe front. Nu şi pe cei doi protagonişti. Folosindu-se de mijloacele unei societăţi lacome, din care morala a fost extirpată precum o tumoră malignă, cei doi pun la cale un plan de îmbogăţire ilegală.

Escrocheria este revolta lor împotriva unor autorităţi crude. Înainte de a deveni la rândul lor precum cei pe care îi detestă, cei doi au încercat să îşi păstreze demnitatea. Însă au aflat cu amărăciune şi revoltă că au devenit invizibili, asemenea celor ce vagabondează prin mahalalele rău famate ale Parisului, unde eşuează, printre cei consideraţi drojdia societăţii, şi foştii lor camarazi schilodiţi, care ajung pe străzi, fiind nevoiţi să vândă, la negru, doza gratuită de morfină, pentru a supravieţui.

Ce-i drept, Albert şi Edouard sunt mai norocoşi. Au toate membrele întregi. Dacă artistul Edouard se ascunde în mansarda închiriată pentru a realiza desenele vitale pentru marea ţeapă dată statului, contabilul cinstit Albert poate bate străzile Parisului acceptând slujbe proste plătite pentru a face rost de primii bani investiţi în marea lor afacere.

Banca unde lucra înainte de război nu îl reangajează, aşa că Albert devine omul-şendviş, ce poartă afişele cu reclame prin centrul Parisului, şi liftier, dând nas în nas cu logodnica lui, care între timp l-a părăsit pentru tipul ce îi poate oferi un răsfăţ pe care francezii rafinaţi şi-l permiteau din nou după ce graniţele au fost apărate de cei precum Albert. Privirea de compătimire a fostei logodnice devine picătura care umple un pahar al umilinţei şi care îl convinge pe Albert să devină un hoţ într-o societate unde scapă de foame doar oportuniştii.

Escrocheria ce implică talentul la desen al lui Edouard îi apropie periculos de mult tocmai de cei de care au vrut să scape. Albert este invitat la cină de sora îndurerată a lui Edouard, o cină care îi va schimba viaţa sentimentală. Cu această ocazie descoperă că nici sora prietenului său nu a fost ocolită de planurile de îmbogăţire ale lui Pradelle, care a sedus-o pentru a pune mâna pe banii tatălui ei, unul dintre cei mai bogaţi parizieni.

Modul în care a fost ecranizat romanul lui Pierre Lemaitre va fi apreciat de cei dornici de a vedea un film care să îi ţină atenţi de la prima până la ultima scenă. La revedere acolo sus are toate calităţile unui film considerat replica europeană mai rafinată a unui film hollywoodian de aventuri în decoruri de epocă, dar şi o replică mai tandră, fantezistă şi alegoric-insolită a filmelor ce descriu realist vieţile celor traumatizaţi de război.

Descoperi aceleaşi peripeţii în jocul de-a şorecele şi pisica dintre personajul malefic interpretat caricatural (de Laurent Laffite) şi protagoniştii inocenţi, nelipsitele tipologii ale personajelor secundare ce le vin în ajutor, acelaşi denunţ la adresa ticăloşilor ce după război se arată, şi care mişună prin cluburile selecte, şi aceeaşi încăpăţânare a celui nedreptăţit de a triumfa printr-o binemeritată revanşă. Doar că triumful nedreptăţiţilor nu este atât de clar la început, regizorul vrând să îi ţină în tensiune pe spectatorii ce îi simpatizează pe cei doi protagonişti (mai ales dacă nu au citit romanul înainte).

Deşi face parte din categoria filmelor de public, La revedere acolo sus invită la reflecţii profunde legate de natura umană, de ipocrizia autorităţilor, de adevărurile nespuse despre marile războaie. Însă este genul de invitaţie deghizată într-un spectacol caricatural, aparent lejer precum o farsă, aşa cum vezi într-una dintre scenele care aminteşte de mesajul satiric îmbrăcat în flamboaiantele costume din spectacolele burleşti ale Parisului interbelic.

foto: IMDB

Albert Dupontel – aflat în dublă ipostază, de actor în rol principal şi de regizor – preferă un realism deturnat spre un spectacol ce permite intervenţia fantasticului datorită personajului Edouard, care, prin măştile sale demne de un spectacol de cabaret, aminteşte de legendele urbane despre oameni retraşi cu poveşti bizare. Deşi începe cu o scenă de bătălie ce aminteşte de un film hollywoodian, regizorul deviază abil acţiunea spre o poveste ce permite infiltrarea irealului şi a inocenţei demne de un basm, în care introduce nişte personaje ce reprezintă mai degrabă tipologii care simbolizează fie vicii sau vanităţi, fie inocenţa abrutizată.

Personajele nu sunt analizate psihologic. Ele rămân la stadiul de tipologii. Intră şi ies din scenă precum personajele dintr-un spectacol ce denunţă printr-un umor cinic defectele unei întregi societăţi ce a preferat amnezia dată de scufundarea în excesele petrecerii continue imediat după încheierea luptei. Edouard şi Albert devin conştienţi de apetitul cotemporanilor pentru uitarea de sine în mijlocul fastului decadent, de aceea, odată îmbogăţiţi, îşi transformă protestul şi strigătul de disperare într-un spectacol burlesc, în care gloanţele sunt înlocuite de zborul dopurilor de la sticlele de şampanie, care lovesc nişte măşti inspirate de chipurile conducătorilor ce au declanşat războiul.

foto: IMDB

Prin scena reprezentând o petrecere burlescă de ziua naţională îţi dai seama că regizorul nu a ironizat doar mitul eroului căruia ţara îi este veşnic recunoscătoare, ci şi al Parisului anilor ’20. Aşa cum există voci dornice de a spulberaa mitul Bucureştiului interbelic, tot aşa Lemaitre şi Albert Dupontel dărâmă imaginea unui Paris ispititor, devenit paradisul boemilor avangardişti, ce i-a atras pe Fitzgerald şi pe Hemingway. Parisul din acest film era cel aparţinând învinşilor. Un Paris care nu era doar un paradis cu petreceri nebune şi bunăstare, ci şi o pepinieră de escroci gata să exploateze tragedia unor tineri sacrificaţi pe front.

Scena petrecerii, ce imită printr-o parodie stropită cu şampanie scumpă un ritual de execuţie a conducătorilor, devine acea privire amară aruncată spre timpurile noastre, în care s-au păstrat cinismul politicienilor şi dramele veteranilor uitaţi. De fapt, poţi considera acest film cu succes de casă o modalitate eficientă de a transmite un mesaj cutremurător într-o societate a spectacolului.

Citeşte şi Foxtrot – Te ia prin surprindere în fiecare scenă

Foxtrot – Te ia prin surprindere in fiecare scena

LASĂ UN COMENTARIU

Please enter your comment!
Please enter your name here